Every me and every you...

Comentam acum câteva zile pe blogul unei prietene că mie îmi place crepusculul. De ce? Pentru că este frontiera între două lumi: zi şi noapte. Şi de obicei atunci majoritatea bipedelor, patrupedelor, înaripatelor şi gâzelor au alte treburi mai importante decât să bănănăie pe afară. Iar asta îi dă celui care face o plimbare pe malul unei bălţi suficientă linişte cât să-şi audă propriile gânduri. Şi dacă nu vrea să-şi audă gândurile se poate baza oricând pe un mp3 player. Dar eu unul prefer să-mi ascult gândurile sau măcar să le aud. Iar o plimbare în care fiecare pas vine în continuarea ultimului, fără o ţintă precisă, totul lăsat în voia propriei voinţe a picioarelor, este de cele mai multe ori o binecuvântare. De ce crepuscul? Pentru că poţi admira astfel de peisaje gândindu-te la viaţă/moarte/prieteni/duşmani/planuri/nimic şi, deşi probleme te pot frământa, calmul caracteristic momentului se transferă şi asupra psihicului. Mici picături de ploaie te-ar mai putea aduce la realitate, dar doar pentru scurt timp. Singurul lucru care te aduce cu adevarat cu picioarele pe pământ este momentul în care trebuie să pleci şi îţi aduci aminte că toate lucrurile la care te-ai gândit sunt reale, nu sunt problemele altcuiva pe care le-ai examinat din exterior. Şi pleci agale spre casă cu umerii îngreunaţi de bagajul pe care ţi l-ai desfăcut în faţa crepusculului şi pe care l-ai strâns în grabă când te-ai hotarât să pleci din liniştea bălţii. Faţa îţi este serioasă şi trăsăturile imobile dar în acelaşi timp senină şi calmă. E clar, eşti pregătit pentru încă o zi de ... mâine.