joi, 18 decembrie 2008

România este o glumă... proastă


Există un moment când prea mult devine destul. România este o glumă, şi nu orice fel de glumă, ci un banc d-ăla prost de nu râde nimeni când e spus, din contră cel care îl spune se simte jenat că l-a spus. E un banc care vine ca nuca-n perete în mijlocul unei petreceri frumoase. Este ca o mâncare stricată pe care continui să o mănânci cu indolenţă, deşi ştii că în cele din urmă te vei strica la burtă. România este o glumă la toate capitolele şi sub toate aspectele şi nimeni nu ar îndrăzni să o/se ia în serios, câtă vreme este legat de România. De exemplu: proiectele de infrastructură din Bucureşti au fost suspendate din lipsă de fonduri ( autostrăzile suspendate ale lui Oprescu se fac prin suspendare ) şi administraţia drumurilor din Bucureşti nu are bani să schimbe un bec la un semafor. În tot timpul ăsta Oprescu ne dă cu cârnatul de crăciun pe la bot, adică într-un gest mai mult decât alegoric ne arată că are p_!@ mare şi că şi-o bagă-n noi. O pu... mă scuzaţi, un cârnat ornat cu tort şi moşi crăciuni de 5.000.000 RON. Asta nu te face să te simţi ca un clovn? Partea bună e că ne integram bine în peisaj, că doar e circ. Cât despre interesul pentru problemele care sunt cu adevărat stresante... cârnatu. Metroul are predictibilitate mai proastă ca mama omida şi e mai tot timpul plin. Autobuzele sosesc în staţii după acelaşi algoritm "aiuristic" cu precizarea că aştepţi un sfert de oră după ele şi vin câte 4-5 odată, primele două întotdeauna arhipline iar celelalte goale. Nu ziceam că aici e vorba de glumă? Pentru că până la urmă gluma asta nu este România ci poporul român. Suntem de toată jena. Cât de penibil poţi fi să ridici ştergătoarele unei maşini doar pentru că nu îţi convine unde e parcată? Crezi că pricepe mesajul? E la fel de gibon ca tine, deci nu va pricepe. Nu în ultimul rând suntem penibili pentru politicienii pe care îi avem. Mediocritatea care ne caracterizează în genere se lasă exponenţial mai greu pe umerii conducătorilor îndoindu-le coloana verticalităţii până ajung să se pupe singuri în cur. Lucru ce împiedică orice tentativă de atitudine decentă sau demnitate. Asta chiar ar fi o glumă bună ;).

O să mai zic un singur lucru: e păcat că asistăm atât de pasivi la circul care ne decide soarta. Oamenii ăia se bat acolo pe banii plătiţi de noi la buget, într-o forma mai mult sau mai puţin aberantă. Mi-e greaţă de ciorba politică de acum: PSD e amantul experimentat şi calculat (din cauza mediei de vârstă probabil), abia ieşit din aventura cu frigida PNL şi care tocmai a agăţat PDL, piţipoanca blondă cu aere de fată mare care şi-o dă numai în fund ca să se păstreze virgină până la întâlnirea cu electoratul când şi-o va lua în bot; cât despre UDMR, este o Daniela Gyorfi pe care au avut-o toţi dar care e întotdeauna mai bună decât de unul singur.

miercuri, 10 decembrie 2008

No comment

(13:11:57) jenniferpokerace: oh hey, what's goin on? i found ur profile on msn....
(13:12:55) Subsemnatul: oh, yeah?
(13:13:04) jenniferpokerace: ;) so whatcha up to?
(13:13:19) Subsemnatul: let me guess, you want me to view your webcam, right?
(13:13:57) jenniferpokerace: i am not up to a damn thing today haha. just chillin in my room on the laptop at the moment surfing the web and have been chatting with a few of my gf's here and there. u single?
(13:14:31) Subsemnatul: no, involved in a long term relationship ;)
(13:14:44) jenniferpokerace: I am single ;-) so what else is on your mind?
(13:14:57) Subsemnatul: I'm at work, what do you think?
(13:15:11) jenniferpokerace: have been so horny all day...hahahahaha...u have a cam?
(13:15:52) Subsemnatul: no
(13:16:07) jenniferpokerace: or u can just watch me too if you want , its up to u ;-)
(13:16:49) Subsemnatul: I don't want to
(13:17:23) jenniferpokerace: My cam is online, but what I can do is give u my promo code so u can log in and watch, but u just have to promise to NEVER EVER EVER give it out to ANYONE... deal??? lol
(13:18:25) Subsemnatul: I'm not interested, what part of I DON'T WANT TO you didn't understand?
(13:18:53) jenniferpokerace: okay... so, on the site u will just need to verify your age to sign in (it's free, with my VIP pass) is that ok baby??
(13:19:36) Subsemnatul: you're stupid
(13:19:46) jenniferpokerace: Oh what's ur favorite color?
(13:20:01) Subsemnatul: you're stupid
(13:20:25) jenniferpokerace: I got the perfect panties 4 u ;-) I was hoping u wouldn't say orange or another color I don't have LOL
(13:20:46) Subsemnatul: you're stupid
(13:21:18) jenniferpokerace: just tell me when you see the "promo code" box and i'll hook you up, just PLEASE dont give my code out to neone, k sweetie? :)
(13:23:01) Subsemnatul: you're stupid

luni, 8 decembrie 2008

Spam, spam, spam, spam...

"Recently, you received kisses using the Big Kiss application.
And now, another person just sent you a big Kiss! Come see who"

Chiar aşa? Uaaau, abia aştept momentul în care o să primesc mesaje de genul:

Recently, you received blowjobs using the Big Blowjob application.
And now, another person just sent you a big blowjob! Come see who

E patetic, penibil, pueril si insistent de enervant.

Bine că nu am mai primit invitaţii pe hi5.

Oameni buni, sunt antisocial si nu-mi plac jocurile de societate.
"Capişi"?

vineri, 26 septembrie 2008

Unde esti tu Jiji, bre?


Că avem nevoie de un cioban să conducă turma asta de oi incapabile de gândire coerentă şi discernământ în ce priveşte realitate şi manipulare de prost gust.

Nu ştiu de la cine a început, dar zilele astea a tot circulat un mass agasant şi enervant. Răspândacii de „dacă nu trimiţi asta tuturor prietenilor vei avea ghinion 7 ani” au sesizat lipsa de reacţie şi au schimbat mesajul. Mass-ul este următorul:

„Trimis de Ministerul Mediului: Stiti unde se arunca uleiul din tigaie dupa o friptura facuta acasa ? Chiar daca nu facem foarte des friptura, cand o facem, aruncam uleiul folosit in chiuveta, nu-i asa? Aceasta e una dintre cele mai mari greseli pe care le putem face. De ce o facem? Pur si simplu pentru ca nu e nimeni care sa ne explice cum se face corect. Cel mai bun lucru pe care il putem face este sa asteptam sa se raceasca si sa il punem in sticle de plastic, sau de sticla, sa punem dopuri la sticle si sa le aruncam la gunoi. UN LITRU DE ULEI FACE APROXIMATIV UN MILION DE LITRI DE APA NON POTABILA, CANTITATE SUFICIENTA PENTRU O PERSOANA PENTRU 14 ANI.”

1. Uleiul este comestibil, altfel nu am putea prăji în el. Ce-i drept odată folosit nu mai este la fel de sănătos dar NU toxic. Cum poate ceva ce nu e toxic să transforme apa în nepotabilă? Să citez de pe wikipedia: „Apa potabilă face parte din categoria apelor dulci care au un grad de puritate (referitor la bacterii şi substanţe toxice) ridicat încât este adecvat băutului, sau pentru bucătăria omului.”. E drept că uleiul nu prea e plăcut în apa de băut dar NU e toxic. Mai toxic e mass-ul

2. Să nu uităm că uleiul vărsat în chiuvetă este produs obţinut prin presarea seminţelor de floarea soarelui, deci în mare parte natural = biodegradabil.

3. Apa de canalizare trece printr-o staţie de epurare care este concepută să elimine uleiul din apă, nu în totalitate ce-i drept deşi procesul este mult ajutat de densitatea diferită a substanţelor (dacă vă mai amintiţi de la şcoală, uleiul „stă” deasupra apei).

4. Să ne uităm puţin la incredibila putere de poluare a uleiului: 1 litru poluează 1.000.000 litri de apă. Adică uleiul în concentraţie de 1:1.000.000 este letal. Să nu uităm că e vorba de acelaşi ulei pe care îl folosim la gătit, da? Deci la o ceaşcă de cafea de 0.1 l vom avea 0.0000001 litri de ulei ~ 100 micrograme. Foarte mult, nu? În afară de o uşoară creştere a colesterolului nu m-aş aştepta la altceva de la nimicitoarele 100 micrograme de ulei ars.

5. Iar cantitatea de apă este altă idioţenie, 1.000.000 litri în 14 ani înseamnă aproximativ 71.500 litri pe an, care la rândul lui înseamnă 195 litri pe zi. Spuneţi-mi şi mie cine bea 195 de litri de apă pe zi. Poate o să spuneţi că da, dacă speli vase/haine, faci un duş ajungi la cantitatea asta. Greşit, e vorba de apă potabilă, hainele se pot spăla cu apă nepotabilă limpede, dusul de asemenea. Şi chiar şi aşa, cantitatea mi se pare aberantă.

Aşa că dragii mei mass-messenger-işti, filtraţi şi voi prin creier (mic sau mare cum îl aveţi) ce daţi pe cablu că mai mare e poluarea voastră intelectuală decât un litru de ulei ars. Mai trist e că unii care trimit chiar cred asta. Noroc că sunt biodegradabili...

Pentru a se înţelege clar, nu am nimic împotriva mesajului, nu am spus niciodată ca e bine să arunci uleiul la chiuvetă. Singurul lucru care m-a deranjat este că mass-ul este o insulta la adresa inteligenţei de bun simţ şi nu mi se pare normal ca timpul meu să fie consumat de astfel de mofete scoase pe net de un nene cu un simţ al umorului prea prost dezvoltat doar pentru că unor băieţei şi unor fetiţe le lipseşte capacitatea de discenământ. Mai util ar fi fost un mass de genul: „nu vă spălaţi tuaregu' în Dâmbovicioara, fir-aţi ai dracu de ţărani”

miercuri, 27 august 2008

Indian Fall


I’m sitting here in darkness
Waiting for the sun to shine
Never had a friend...
...Replace my past

The weeping of my tears
The shadow still appears
The silence of the nights
If only I could drown into...

My mind is full of tears
Oh God listen to all of these
My mind is full of no one
Still raining in my dreams

The weeping of my tears
The shadow still appears
The silence of the nights
If only I could drown into...

I’m sitting here in darkness
Waiting for the sun to shine
Never had a friend...
...Replace my past

My mind is full of tears
Oh God listen to all of these
My mind is full of no one
Still raining in my dreams

My mind is full of tears
Oh God listen to all of these
My mind is full of no one
Still raining in my dreams

My mind is full of tears
Oh God listen to all of these
My mind is full of no one
Still raining in my dreams

marți, 26 august 2008

Respira adânc şi... stânga unu, dreapta doi...


Viaţa este ca un joc în mijlocul căruia eşti aruncat fără voia ta şi pentru că toţi din jurul tău îl joacă, instinctual, îl înveţi şi tu mecanic. Perversitatea jocului constă în a te face să crezi că jocul pe care îl joci tu alături de toţi din jurul tău este unic, că deşi ai învăţat jocul copiindu-i regulile fără a le întelege le poţi aplica într-un mod personalizat. După ce timp îndelungat ai jucat viaţa, regulile ei ţi s-au imprimat în minte şi crezi că nimic nu te va face să greşeşti. Nicio clipă nu te-ai gândi că regulile jocului sunt greşite sau că pot fi încălcate. Şi cum ar putea fi, sunt perfectate de timp, toată lumea joacă după aceleaşi reguli, sunt regulile pe care le-ai îngurgitat de mic şi, pentru că atunci nu le puteai pune la îndoială corectitudinea, le-ai acceptat drept legi fundamentale. Acum ţi s-ar părea un sacrilegiu să pui la îndoială aceste legi fundamentale pe care poate raţiunea de adult le-ar descoperi hâde şi îngrozitor de contorsionate. Iar tu în faţa acestor legi strâmbe ce ai deveni? Nu, legile trebuie să rămână aşa cum sunt, copiii tăi vor jucă după aceleaşi reguli şi vor fi unici în felul lor de a juca după aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi. Da, asta e jocul vieţii, unicitate şi diversitate în banalitate, banal de simplu. De unde pofta asta atât de mare de a fi unici? Ajungem să ne minţim că deşi suntem toţi la fel fiecare este diferit, fiecare este indispensabil, că însemnăm ceva, că merităm totul. Undeva cineva a greşit jocul, cândva a fost schimbat fără ca cineva să observe şi ne-a făcut să ne amăgim cu un joc aritmic, o imitaţie anemică a jocului original pe care nimeni nu îl mai ştie...

joi, 14 august 2008

Deepless, faithless, sadless, tasteless



I have often told you stories
About the way
I lived the life of a drifter
Waiting for the day
When Id take your hand
And sing you songs
Then maybe you would say
Come lay with me love me
And I would surely stay

But I feel Im growing older
And the songs that I have sung
Echo in the distance
Like the sound
Of a windmill goin round
I guess Ill always be
A soldier of fortune

Many times Ive been a traveller
I looked for something new
In days of old
When nights were cold
I wandered without you
But those days I thougt my eyes
Had seen you standing near
Though blindness is confusing
It shows that youre not here

Now I feel Im growing older
And the songs that I have sung
Echo in the distance
Like the sound
Of a windmill goin round
I guess Ill always be
A soldier of fortune
Yes, I can hear the sound
Of a windmill goin round
I guess Ill always be
A soldier of fortune

vineri, 13 iunie 2008

marți, 3 iunie 2008

Ta gueule!


Joey Starr - Métèque lyrics
Artist: Joey Starr lyrics
Album: Gare Au Jaguarr
Year: 2006
Title: Métèque

"Avec ma gueule de métèque" x3

Avec ma gueule de métèque
Ma ganache de nègre errant
Toujours aussi réfractaire
A vouloir rentrer dans le rang
Avec vous je serai franc,
Franc au possible
Dans l’rang impossible
Votre morale au crible
Qu'on me déleste de mon ego
Ça me rend psycho, j'sors les crocs
Ça me rend psycho dans mon flow
Et là il y a plus d'idéaux
Et donc je deviens accro
A la suffisance, la violence
Et là vous brave gens,
AAhhh c'en est trop
Avec ma gueule de métèque
Mon œil de prédateur
En phase avec son temps,
J’ai poussé sans tuteur
Poussé comme une mauvaise herbe
Comme un môme croate ou serbe
Qu’on me dit que mon attitude fout la Gerbe
C’est la merde, c’est la merde, c'est la...

"Avec ma gueule de ..."

Avec ma gueule de métèque
Rafistolée qui s'est bastonné
A qui on a pris, tout volé, si peu donné
J’ai pris des branlées par un père Déserteur
Au point d’en espérer qu'en enfer
Il y ait du bonheur
La perception atrophiée
Et c’est pas votre moralité qui m'a habillé
Parce qu’anormal est l’isolement
Dans lequel j'ai pu nager
Dans lequel on m'a plongé
Auquel personne n'a jamais voulu rien Changer
Avec ma gueule de métèque
Abreuvé par la passion
Mon sacerdoce est ma mission
Et si récompense il y a
Mon cœur me guide au trépas
Rien est acquis je l’ai toujours pris
Ca ça m'inquiète pas, ça m'inquiète pas...

"Avec ma gueule de ..."

Avec mon air aigri amer, galbé comme Un fil de fer
Affûté pour la guerre j’roule pour la Maison mère
Avec ma gueule j’fais belek
J'ai pas une ganache de dieu grec
Il est possible qu'on m'arrête ou par Erreur qu'on m'affrète
Avec ma bouche qui a trop bu mon air Obtus qui pue la rue
Cette façon d’être à raffut et en même Temps d'être à la rue
Avec mes yeux tout délavés qui me Donnent l'air de rêver
Avec mes rêves de délinquant
Mes coups d’sang incessants
Avec ma gueule de métèque
Héritière dune souffrance lointaine
J’veux pas finir en victime ni même finir A Fresnes
Avec son visage ses yeux verts
Tout me rapproche de ma mère
Tout m'éloigne de mon père grâce à qui J'ai ce goût amer, goût amer, goût amer
Goût amer

"Avec ma gueule de ..."

"Avec ma gueule de métèque"

luni, 26 mai 2008

Reflecţii bete


O babă care cerşea la metrou întreabă pe un tânăr:
- Cât e ceasul maică?
- Unşpe fără zece.
- Mulţumesc, maică, mulţumesc!
Oare voia să ştie cât mai are până îşi termină programul? O fi plătită pentru overtime?

În staţia de autobuz de la Eroilor, ora 23:15. Aştept un ceva cu care să ajung acasă. Pe banda întâi un tip tot bate ceva ce pare să fie o minge de tenis. Are plete şi un tricou roşu. Şi se joacă de parcă ar fi copil mic. Se întoarce cu faţa la mine şi apuc să-i văd o cheie atârnată la gât. Îmi zic no comment în gând şi mă rog să nu fie criminal în serie, iar dacă e, să nu i se pară că m-am uitat ciudat la el. Noroc că s-a urcat într-un autobuz care mergea în altă parte.

În autobuz la Răzoare, stau lângă geam şi vreau să ajung cât mai repede acasă. Un tip îşi deschide valva anală şi mă face să sufăr de o piloejecţie nazală spontană. Cred că era unul dintre aia care au participat la gayfest şi avea muşchiul prea relaxat. Cobor şi iau următorul autobuz.

Duminică dimineaţă m-am trezit în altă cameră decât cea în care m-am culcat seara. Habar n-am cum s-a petrecut transferul, mai ales că nu m-am luat doar pe mine ci şi aparatură electronică, pe care am şi pornit-o. I'm fucked up. Bine că nu sunt fucked down că aş fi participat la gayfest. Din punctul ăsta de vedere stau relaxat, încă mai consider un lucru rău când un prieten îţi întoarce spatele. Probabil că au fost extratereştrii.

Metrou de la Unirii la Eroilor. Aproape de mine stă o măicuţă care mănâncă o banană, probabil expresia vreunei frustrări sexuale, sau poate dimpotrivă. Se aude un telefon şi măicuţa scoate de pe sub nşpemiile de fuste o chestie mică, roz şi cu antenă. Deci are şi telefon. Voi ce părere vă faceţi despre o măicuţă care umblă în miez de noapte „telelea”, mâncând banană şi posedând un telefon roz? Eu mă gândesc că îl caută pe Dumnezeu. Sau parada gayfest.

Şi pentru că am tot evitat elefantul roz, să scriu şi despre parada asta. Un eveniment mult prea mediatizat pentru lipsa lui de importanţă. Personal sunt împotrivă. Nu neapărat împotriva ideii de homosexualitate ci împotriva unui marş pentru homosexuali sau pentru normalitate/moralitate/familie. Toate normele morale pe care noi le consideram acum normale sunt „normale” pentru că au fost acceptate de o majoritate locală şi apoi impuse şi asupra celorlalţi. În Grecia antică, de exemplu, homosexualitatea era ceva normal, chiar dezirabil. În Roma bisexualitatea şi pedofilia erau considerate normale. Acum sunt la modă monogamia şi heterosexualismul, ah şi să nu uit, şi politically correctness. Asta e, aşa că gay-ilor, acceptaţi realitatea, timpul vostru a trecut. Dacă vă vreţi liber-exprimaţi cumpăraţi-vă o insulă pe care să o numiţi Homosexualia şi să vă a-pro-fund-aţi acolo orientarea sexuală. Acceptaţi că sunteţi anormali şi împotriva naturii, iar data viitoare când vă mai adunaţi să faceţi un marş pro-homosexualitate, luaţi în calcul că printr-o astfel de manifestare îmi încălcaţi (şi poate nu doar mie) libertatea morală şi libertatea intelectuală. Hai să nu încercăm acum spălarea pe creier că trebuie să acceptăm gay. I'm not politically correct aşa că nu-mi pasă de lacrimile voastre de minotaur. Îmi place să urăsc, îmi place să discriminez, îmi place să văd defectele celorlalţi şi nu vreau să mă prefac că ele nu există numai dintr-o politeţe de faţadă. Gay nu mi se pare normal, iar manifestarea voastră nu face decât să-mi crească sentimentul de anormalitate. Vai de curu' vostru dacă ajunge Jiji preşedinte.

vineri, 9 mai 2008

Tineretze...


Ce îi mai urmăream când eram în liceu .

miercuri, 7 mai 2008

Din lipsa de alte motive...


Lacrimosa - Liebesspiel
Asculta mai multe audio Muzica

Du - nur du
Und ewig du - nur du
Und immer lauter
Ich gehör' Dir
Ich in dir
Und du jetzt über mir
Und immer fester
Du gehörst mir

Nie allein - ich will immer bei dir sein
Du bist mein - du wirst nie alleine sein

Nackt am Boden
Deine Demut riechend
Dich verderben
Ich gehör dir

Zwischen deinen Schenkeln
Zwischen deinen feuchten Lippen
Dir erlegen
Du gehörst mir

Nie allein - ich will immer bei dir sein
Du bist mein - du wirst nie alleine sein

[English translation:]

[Loveplay]

You - Just you
For ever you - just you
Louder and louder
I am yours

Me in you
And now you over me
Harder and harder
You are mine

Never alone - I want always to be with you
You are mine - you will never be alone
Lying naked on the ground
Smelling your humility
Corrupting you
I am yours

Between your thighs
Between your moist lips
Vanquished by you
You are mine

marți, 29 aprilie 2008

Ultimul scapa turma... sau stinge lumina? Cum mai era :P


Hope
Penumbra
Seclusion (2003)

(Do you know that bad girls go to hell?)

One word
Just one word to exist
Precious as a jewel
Cruel as a farewell
Like an echo in my head
Showing your obsessions
All the hopes that I fed
Just can't be illusions

Hope

I refused to say it
Thinking it was
The only privilege
Of the weakest ones
Of the weakest ones
Not believing
In hope meant for me
That I decided
On my destiny
All these sufferings
I'm ready to endure them

Just to find you again
Just find you
Again

Now you hang on to this world
Like the condemned man clings to life
You'll defend the beauty of it
Killing the one who will profane it
Believe in the purity of this world
As you believed in us
Running away from your hate
May be the way to save you

I often misused words
To define love
I burnt icons for you
I just need symbols
Whatever they are
Why
I couldn't say
Why do people pray before a cross
Today mine is but a word
So pure
So magical
I wish it would last forever

Notre sang coule dans tes
Veines
Et pourtant tu oses
Encore esperer
Penses-tu reellement
Rejoindre ta reine
Crois tu pouvoir encore
L'aimer

Ou est passe ton
Honneur
Celui que nous t'avons
Inculque
Tu seras damne pour cette
Injure
A jamais renie
Nous graverons sur ta tombr ce mot illusoire
Ce mot qui provoquera ta perte
L'espoir

Hope

I refused to say it
Thinking it was
The only privilege
Of the weakest ones
Of the weakest ones
Not believing
In hope meant for me
That I decided
On my destiny
All these sufferings
I'm ready to endure them

One word
Just one word to exist
Precious as a jewel
Cruel as a farewell
Like an echo in my head
Showing your obsessions
All the hopes that I fed
Just can't be illusions

miercuri, 9 aprilie 2008

Fata din tren


Căcat, ce târziu s-a făcut! Sper să mai prind trenul ăla afurisit. Şi oraşul ăsta e aşa aglomerat... Străzi pline, autobuze înghesuite, metrou plin de mutre acre şi sictirite, parcă am fi o civilizaţie de murături. Da' hai că a venit metroul, iar se înghesuie oile astea proaste în uşă de nu poţi nici să intri nici să ieşi. Gata, am intrat... fiţi-ar paporniţa a dracu' trebuia să te opreşti chiar în uşă? Nu vezi că mai încolo e liber? Să-mi dau muzica mai tare să acopăr zgomotul... iar melodia asta? Mâine o să o şterg, m-am săturat de ea, ia să o schimb... nici asta... nici asta... nici asta... ce muzică proastă am pe mp3. Pe bune că trebuie să o schimb. Gata, în sfârşit o melodie plăcută. Încă trei staţii, mă întreb ce maimuţe se urcă la staţia următoare. Tipa aia e drăguţă, dar are gusturi ca dreacu' că e îmbrăcată ca o paiaţă. Şi rumegă ca o vacă, bine că am caştile pe urechi să nu-i aud accentul de Rahova. Nu mai ajung odată la gară? Trebuie să prind căcatul ăla de tren. Hai că mai am 20 de minute, poate nu e coadă la bilete. 5 minute până la gară, 3 minute până la casa de bilete si 7 minute să iau bilet. Ce se bagă baba asta în mine. Dacă aş avea puterea să decid viaţa maimuţelor ăstora mulţi dintre ei ar muri. Bine că am melodia asta să mă relaxeze. Gata, în sfârşit am ajuns la gară, acum fuga la bilete. Mamă ce greu se mişcă ăştia şi pe scara rulantă stau ca plăcintele, îmi vine să le dau câte una, e aşa greu să respecţi nişte reguli sociale de bun simţ? Nu, trebuie să fim noi ăia cu moţ, maimuţele dreacu'! Ce bine că nu e coadă la bilete, sigur o sa dau peste o frustrată la ghişeu.

-Până unde?
-Cucurigu din deal!
-Până unde??
-Cucurigu din deal, acceleratul de 21:22 spre Cucuiata de sus.
-15,4 RON
-Mulţumesc!

Hai la tren. La ce linie e? Ah, 13, ca de obicei, am locul 52, parcă tot pe ăsta l-am avut şi data trecută. În fine, e deja tras o să stau şi eu liniştit, căştile în urechi, muzică bună, am şi laptopul, o să mai am timp să mai scriu ceva. Gata, mi-am găsit locul, e bine că e la geam, deşi e întuneric şi nu se vede mai nimic. Ia uite-i şi pe ăştia ce feţe au, băi frate, de unde au mai ieşit maimuţele astea. Să plece odată trenul să-mi deschid laptopul şi să-mi văd de treabă. În sfârşit o fată mai draguţă, mişto că are bilet chiar în faţa mea. Hm, are ochii negri, şi îi stă şi părul bine, dar nu prea are sâni. Dar e draguţă, o să mă uit din când în când la ea să nu creadă că o urmăresc cu privirea. Hai că pleacă trenul, să-mi desfac laptopul. Oare o impresionează că am laptop? Oricum toată lumea are acum. Mişto melodia asta, să o dau la maxim. Dar e chiar draguţă fata asta, şi are aşa un aer serios cum îmi place mie. Oare câţi ani are? Uite că vine şi controlorul, să-mi scot biletul. Ia uite, îşi scoate legitimaţia, e studentă, probabil pe undeva pe la Universitate, mai ales după cum e îmbrăcată. De data asta m-a văzut că ma uitam la ea, oare eu cum îi par ei? În fine, hai să ma apuc să scriu câte ceva... o să mă mai uit din când în când la ea ca şi cum aş ridica privirea să văd ce se mai întâmplă în jurul meu. Ce bine că acum a închis ochii să doarmă, o pot privi în linişte, deşi îmi plăceau ochii ei negri. Gata, de acum încep să scriu. Fraza asta îmi place, pe asta trebuie să o mai schimb. Ea doarme în continuare. Seamănă puţin cu Leana lu' Popârţac, dar îmi plac mai mult mâinile ei. Măi am o staţie şi ajung şi acasă. Poate data viitoare când mai vin o să o văd iar, oare ea o să-şi mai aducă aminte că ne-am vazut în tren? Hai că mai scriu puţin şi îmi strâng laptopul. S-a trezit şi s-a uitat iar în ochii mei. De dragul ei am uitat de tot ce am îndurat până am ajuns la gară. Mulţumesc, deşi nu vei şti niciodată ce ai făcut pentru mine, de fapt nu mă vei mai vedea niciodată, iar chipul meu ţi se va şterge din minte în clipa în care vei închide ochii din nou să dormi după ce eu voi coborî... Am ajuns la destinaţie, o ultimă privire... adio... eu aici cobor.

miercuri, 2 aprilie 2008

Geniali

Niste actori geniali


marți, 1 aprilie 2008

Balul bobocilor


Capitolul VIII


Şcoala începuse de ceva vreme şi Virgil apucase se intre în rutina săptămânală. Îşi făcuse un program destul de rigid cu ore pentru şcoală, ore de citit şi ore de scris. Singurul lucru neprogramat minuţios erau plimbările de seară pe care le neglijase în ultima vreme. Nu mai simţise niciodată până acum o nevoie atât de mare de a ieşi dintre pereţii camerei şi să evadeze, în el însuşi dar în alt peisaj. Chiar dacă spaţiul cu pereţii ce păreau prea strâmţi pentru camera prea mare era locul cel mai confortabil pentru el, ajunsese să fie martora tuturor lucrurilor pe care le făcea şi simţea nevoia unei noi intimităţi. Un spaţiu cu care să împartă numai gândurile lui. Se simţea la vârsta la care meditaţia şi autoanaliza necesită un spaţiu bine ales şi care să fie folosit numai pentru asta. Jurnalul i se părea doar un surogat de intimitate şi un sacrilegiu, o vulgarizare a purităţii gândurilor. Simţea aşa pentru că tot ce se întâmpla în lumea lui interioară exista numai în forma brută, neşlefuită în cuvinte. Şi cum ai fi putut să exprimi o lume prin cuvinte? Cuvintele nu pot fi simţite, nu sunt bucăţi de suflet să fie cu adevărat de folos în a exprima ceea ce simţi. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu toate cuvintele ar avea acelaşi înţeles pentru fiecare. Era hotărârea lui ca atâta timp cât nu există o limbă a sufletului jurnalul va fi un lucru străin pentru el. Prin asta se făcea diferit de Ciprian. El scrisese un jurnal, un jurnal pe care nu apucase să-l termine sau pe care intenţionat l-a lăsat neterminat. Niciodată nu se întrebase cu adevărat ce s-a întâmplat cu eroul lui de jurnal. Pe unde este acum sau cine este fata de care vorbeşte atât de mult fără însă a-i scrie numele. Nu era curios din fire, accepta lucrurile aşa cum i se aşterneau în faţă mulţumindu-se doar să filtreze doar lucrurile care îl interesau. Tocmai de aceea pentru mulţi dintre colegii lui părea foarte straniu felul lui de a fi.
Fără să mai stea mult pe gânduri se schimbă de haine şi plecă la plimbare. Era sfârşit de săptămână şi îşi permitea să iasă la o plimbare în parc. Cum era puţin trecut de miezul zilei îşi lua cu el şi agenda lui Ciprian, pe care îi plăcea tot timpul să o răsfoiască şi să recitească anumite pasaje interesante. Stătea destul de aproape de parc şi ajunse destul de repede. Se orientă către o bancă mică şi retrasă pe care o ştia de obicei liberă, aşa cum se dovedi şi de această dată. Se aşeză cât putu de confortabil şi deschise agenda. Tot trecând nemulţumit de la o pagină la alta reuşi să se oprească în cele din urmă undeva la jumătatea agendei.

„M-am săturat de visul ăsta. Tot timpul visez că merg pe marginea unei prăpăstii şi intenţionat fac un pas greşit care mă trage în gura neagră a văii, vale căreia nu-i pot vedea capătul. Senzaţia de gol în stomac este atât de reală, ca într-un carusel în răsucirile sale cele mai sălbatice. Iar căderea este atât de lungă încât pare o moarte eternă. Frica asta de necunoscut, frica de capătul prăpastiei. Aş vrea ca în căderea mea să mă strivesc de o stâncă, să văd ce ar urma să se întâmple în vis.”

- Tot din agenda aia citeşti?
- Ah, tu eşti! Salut, Albert!
- Hai salut! I-ai mai văzut pe ăştia de la noi?
- Nu, nici nu m-am uitat după ei.
- Ah, aşa e, tu te uiţi numai după aculaR, am înţeles.
- Vrei să încetezi cu asta?
- De ce să încetez, frate! E limpede ca apa că eşti în limbă după ea. Şi pun pariu că şi ea te place. Te duci, o inviţi undeva şi gata.
- Nu ştii nimic.
- Las' că ştii tu mai bine. Hai că te las cu Ciprian ăla al tău. Mă duc după ăştia de la noi, ne ducem să jucăm un baschet, vii şi tu?
- Nu, oricum mai stau puţin şi plec acasă.
- Cum vrei. Hai pa!

Pe Virgil nu îl deranjau, în general, interferenţele lui Albert în viaţa lui. Îl ştia de suficientă vreme că să-i aplice tratamentul cel mai eficient cu putinţă: să-l ignore. Aşa că de data asta, ca şi alte dăţi nu îl afectă deloc că Albert îl tachina permanent cu Raluca. În definitiv presupunerea că lui i-ar plăcea de ea era mai mult neadevărată decât exagerată şi deci nu ar avea niciun motiv de supărare sau să simtă vreun disconfort. Se plictisi pe bancă aşa că se ridică şi porni spre casă. Mergea liniştit şi, ca de obicei, cu privirea în pământ. Cu toate astea o observă pe Raluca apropiindu-se din faţă alături de două prietene. Se pregăti sufleteşte pentru încă o replică provocatoare din partea ei şi îşi potrivi pe vârful limbii salutul pe care îl consideră cel mai potrivit în momentul respectiv. Pe măsură ce se apropiau unul de altul o urmărea cu privirea aşteptând cu oarecare nerăbdare momentul inevitabil când se vor intersecta şi se vor putea saluta. Când se apropiară suficient de mult, Virgil spuse un „Salut!" hotărât şi sobru, schiţând un uşor zâmbet în colţul gurii, iar Raluca îi răspunse cu un placid „Bună!", abia aruncându-i o privire.

Se întoarse acasă puţin îngândurat. Până la urmă plimbarea nu fusese o idee chiar atât de bună. Nu reuşise să se relaxeze deloc, iar întâlnirea cu Raluca chiar îl nedumerise. Părea supărată pe el însă nu îşi putea da seama de ce. Îşi lua însă repede gândul de la asta pentru că trebuia să se pregătească pentru masa de seară. Seara aceasta era puţin mai deosebită de celelalte de până acum prin faptul că tatăl lui se întorsese din misiune după ce fusese plecat timp de 3 săptămâni. Revederea cu tatăl său îl bucura şi îl intimida în acelaşi timp. Dintotdeauna îl privise ca pe o icoană pe care nu o va atinge niciodată şi de care, deşi nu avea motive, trebuia să se teamă. Teamă că va dezamăgi sau că se va abate de la calea pe care „icoana” o aştepta de la el.

- Cum a fost în misiune?
- Ca de obicei, rutină, şi foarte multă oboseală. Dar ştii că nu îmi place să vorbesc despre armată. Povestiţi-mi ce aţi făcut voi săptămânile astea cât am fost plecat. Ia zi-mi, Virgil, te înţelegi bine cu Baba Novac? Ce l-am mai înjurat eu în liceu pe omul ăsta, dar uite că mi-a prins bine.
- Mă înţeleg bine. Ne-a dat o lucrare săptămâna asta.
- Şi? V-a dat greu?
- În mare parte exerciţii rezolvate în clasă sau date ca temă.
- Şi s-au luat note mari?
- Nu foarte mari, dar nici proaste.
- Şi tu ce ai făcut?
- Am greşit la două probleme din nouă, dar mi-a dat zece că am rezolvat ultima problemă care era cea mai grea.
- Cu aşa surprize plăcute să te tot întorci acasă. Hai să şi mâncăm că poate vă e foame.

Virgil răsuflă uşurat, abia vizibil. Răspunsese la întrebări ca la un interogatoriu şi acum se bucura că scăpase cu bine. Discuţiile de la masă erau mai mult între părinţii lui aşa că putea să asiste liniştit şi tăcut urmărind cu atenţie firul conversaţiei. Îl fascina uşurinţa cu care puteau părinţii lui să comunice, dar şi mai mult cum subiectul aluneca atât de uşor de la un subiect la altul fără ca vreunul dintre ei să observe sau să-l deranjeze. Erau părinţii perfecţi.

După masa copioasă care se întinse până târziu, plecară toţi la culcare aşa că Virgil rămase în sfârşit singur între pereţii atât de familiari şi siguri, ale căror contururi în întuneric le învăţase pe de rost. Ziua poate i s-ar fi părut străină camera, dar noaptea devenea involuntar o extensie a intimităţii lui, locul în care gândurile îi evadau fără frica de a fi descoperite de altcineva şi cu certitudinea că odată cu venirea dimineţii vor fi încuiate la loc în mintea lui. Din nou avea să adoarmă greu, deşi era destul de obosit. Avea lucruri la care să se gândească şi freamătul ideilor care îi jucau în minte nu îl lăsau să-şi găsească puţinul calm şi confort necesare trecerii în lumea somnului. Atitudinea Ralucăi îi era atât de vie în minte, voia să o judece, să o înţeleagă, să ştie ce se schimbase de îl privise atât de fugitiv şi searbăd. Un lucru îi era sigur clar, chiar dacă lui i-ar fi plăcut de ea, sfatul lui Albert era complet nepotrivit şi inutil acum pentru că Raluca nu îl plăcea. Era curios ce va zice Albert acum când el ştia că Raluca nu îl plăcea, simţea nevoia să-i dovedească superficialitatea cu care judeca lucrurile şi să îl taxeze pentru modul permanent şi neelegant prin care îşi impunea punctul de vedere fără a ţine cont de cei din jurul lui. Aşa că se hotărî să vorbească a doua zi cu el la şcoală. Va avea suficient timp dimineaţa să-l pună la punct. Şi pentru că îi plăcea să facă asta, porni în minte un dialog imaginar cu Albert, în care avea să-i spună şi să-i reproşeze atâtea. Şi adormi exersând gândul răzbunării între el şi imaginarul Albert.

A doua zi dimineaţă gândul discuţiei încă îi anima imaginaţia şi purta în continuare în minte porţiuni din schimbul de replici. Ajunse la şcoală înaintea lui Albert aşa că se aşeză liniştit în bancă, şi ca o felină se puse în aşteptarea victimei pe care plănuia să o atace apoi printr-o ambuscadă nimicitoare. Fără a bănui nimic din ce luase formă în mintea lui Virgil, colegul lui de bancă sosi la fel de exuberant ca întotdeauna.

- Salut! Azi ai venit mai devreme, ce ai păţit? Tu veneai permanent cu 5 minute înainte de oră.
- Voiam să mă sfătuiesc cu tine într-o treabă.
- Oh, ce onoare-mi faceţi domnul Manolache! Ia spune! Ce s-a întâmplat?
- Ziceai că aculaR mă place?
- Hopa, deci tot la vorbele mele ai ajuns. Hai mânca-ţi-aş că avem ce vorbi. În sfârşit te cuplezi şi tu cu cineva.
- Din păcate va trebui să te dezamăgesc, îţi pot spune sigur că Raluca nu mă place.
- Da? Ai vorbit cu ea?
- După ce m-am văzut cu tine atunci în parc, am dat nas în nas cu ea şi abia s-a uitat la mine. Cred că nici nu mi-a răspuns la salut.
- Şi de aici tu ai tras concluzia că nu te place?
- Păi nu e evident?
- Hai că eşti amuzant! Păi eu îţi spun din sursă sigură că te place, doar am vorbit eu cu ea.
- Ce-ai făcut?! Ce-ai vorbit cu ea? Când?
- Păi în ziua în care ne-a dat lucrările la mate, am văzut-o în parc şi m-am dus şi am vorbit cu ea.

Virgil deja îşi simţea tot sângele cum urcă vertiginos în cap iar tâmplele umflându-se aproape să plesnească.

- Şi ce ai vorbit cu ea?
- Păi i-am zis că îţi place de ea, că îi scrii poezii, scrii că e dragostea vieţii tale...
- Cine ţi-a dat dreptul să te bagi în viaţa mea?! Nici când o să-ţi cer să nu mă mai ajuţi. Credeam că am în tine un prieten, dar se pare că eşti doar o ţaţă care-şi bagă nasul în vieţile tuturor.
- De parcă tu nu stai tot timpul şi citeşti din agenda aia a ăluia, asta nu se cheamă că-ţi bagi nasul în viaţa lui? Măcar eu am vrut să te ajut.
- Halal ajutor, pe cuvântul meu. Dacă voiai să mă ajuţi îţi vedeai de viaţa ta şi mă lăsai pe mine în pace.
- Chiar am vrut să te ajut, nerecunoscătorule! Dar dacă nu mi-a ieşit aşa cum am vrut ce vină am eu?
- Stai aşa, cum nu ţi-a ieşit cum ai vrut tu?
- Păi ea a crezut că tu m-ai trimis, chiar dacă i-am zis că a fost din proprie iniţiativă.
- Dar tu ce credeai? Măcar atâta minte puteai şi tu să ai să stai deoparte. Cum de ţi-a venit ideea asta „genială” nu ştiu. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că ai făcut-o din rea-voinţă. Cum naiba să te duci la ea să-i spui aşa ceva, când nici măcar nu e adevărat?
- Eh, uite, m-am dus, omoară-mă. Trăieşte-ţi şi tu viaţa, e doar o fată, mai sunt atâtea.
- N-are rost să mă mai obosesc cu tine, oricum nu ai înţelege. Nu e vorba de Raluca aici, e vorba de tine că te-ai băgat în viaţa mea personală fără măcar să mă întrebi. Ştii cât de mult mă deranjează lucrul ăsta? Eu te înţeleg că eşti o persoană superficială, dar fii aşa cu tine, nu cu mine şi cu viaţa mea. Nici n-ai idee cât de mult m-ai supărat cu treaba asta.
- O să-ţi treacă.

Încetară amândoi discuţia, pentru Virgil era deja mai mult decât se aşteptase. Ambuscada pe care credea că i-o pregătise lui Albert i se întorsese împotrivă în efect de avalanşă măturând totul în cale. Acum îşi explica şi reacţia Ralucăi şi schimbarea atât de bruscă a atitudinii ei. Albert pe de altă parte simţea că dacă ar mai fi continuat risca să piardă definitiv prietenia colegului său de bancă, prietenie pe care deşi nu se pricepea să o arate o preţuia foarte mult. Aşa că amândoi păstrară o ostilitate tăcută tot timpul zilei fără măcar să se uite unul la celalalt.

- Virgil, iartă-mă, îmi pare rău de ce s-a întâmplat, pe cuvânt că am vrut să te ajut. Nu vreau să ne supărăm din cauza asta, te rog, iarta-mă.
- Data viitoare când îţi mai vin astfel de idei creţe, fă-mi un serviciu, tine-ţi-le acasă, bine?
- Bine...

luni, 31 martie 2008

Asfalt Tango - film din categoria "trebuie vazut"

Cateva secvente din asfalt tango pe care le-am gasit pe YouTube :D si mi-au facut ziua mai vesela :D.






vineri, 28 martie 2008

Din dragoste :)


Parazitii - Vreau sa va doara (nou)
Asculta mai multe audio Muzica

Venim spre voi din periferiile orasului
Cu bata ce vi se indreapta spre moalele capului
Satui sa stam ca in dacie de parca calcam pe becuri
Ori ne-ati bagat in cap de mici ideea ca nu avem drepturi
Lasati sarmanii sa-si creasca copii fara o casa
Luati-ne tot ma ca stam si in p**a goala in fata voastra
Cu p**a in sus va rasfatati cu creme
Iar cei ce v-au ales se scalda intr-un ocean de probleme
Omul de rand sta in vant rozand la oase
Iar promisiunile voastre sunt diamante false
Cereti sa avem rabdare,avem dar stiti ceva
Pentru tot ce ne faceti nu va iertam sa va ierte altcineva
Pe banii nostri stati tolaniti la soare
Ati uitat ca multi v-au votat lihniti de foame,si doare
Precum hidoasele hiene de-o vreme va hraniti din deceptiile noastre cu placere
Cerem din cer dreptate dar cine sa ne-o dea
Daca existi te rog da-i doamne iarta-ma in p**a mea

Refren
V-as coase la gura cu sfoara,vreau sa va doara
Sa ne mintiti doar din priviri pentru ultima oara
Iubiti-ne cum iubiti parfumurile tari
Cand va numim tarfe politice calai si mercenari

Serbati Anul Nou de Paste caci Craciunu e-o gluma
Si daca sufla foamea dragii mei mestecati guma
Toate se aduna inca sperati stati dupa gard ca la zoo
Prea multi romani isi pun speranta in 6/49
Satui de viata sarmanii vor sa se stinga
Spre disperarea copiilor se atarna de grinda,in oglinda
Cei bogati testeaza ranjind coca pe limba
Plini de falsa compasiune cand incepe sa ninga
Singurul iad real e pe Pamant,noi suntem rezidenti
Da-ti ne ploaie,da-ti ne vant,suntem ai dreacu de rezistenti
Construiti biserici reci cand e lipsa de locuinte
Ca nu ies bani din scoala,posturi si gradinite
Dumnezeu e cu noi ne vegheaza cand cautam in gunoi
Ni se spune pe un ton parintesc ca suntem rai
Politica e frumoasa degustati sampanie
De ce ati ajuns in parlament si n-ati murit in campanie?
Oamenii intreaba Cand? Voi spuneti Nu asa curand!
Si vi se scoala p**a doar cand aveti scaunul sub fund
Respiram,contam doar cand vrem sa va votam
Si suntem foarte prosti cand spunem aaa mai incercam!
Existam doar in statistici,nici macar in sondaje
Si-avem dreptu sa maraim doar cand creem avantaje

Refren
V-as coase la gura cu sfoara,vreau sa va doara
Sa ne mintiti doar din priviri pentru ultima oara
Iubiti-ne cum iubiti parfumurile tari
Cand va numim tarfe politice calai si mercenari

miercuri, 26 martie 2008

Balul bobocilor


Capitolul VII


„Hai, iubito, urcă-te pe piedestalul pe care proaspăt ţi l-am zugrăvit. Vreau să am ocazia să te văd cât arăţi de hâdă. Ţi-am făcut un piedestal înalt pentru ca nicio umbră să nu ascundă defectele pe care abia aştept să ţi le văd. De fapt nici nu trebuie să te urci tu, te-am urcat eu deja. E acolo o stană de piatră care arată identic cu tine numai că o vad exact cu te-aş vrea pe tine. Singurul tău rol este să mă minţi cât mai mult că semeni leit cu stana aia de piatră pe care am pus-o eu acolo.”

Aceasta era noua porţiune din jurnalul lui Ciprian pentru care Virgil găsise să facă obsesie. Poate pentru că i se potrivea puţin, sau pentru că îi plăcea să se regăsească în acest Ciprian. Nu-i dorea să se compare cu persoane reale, el trăia în lumea personajelor lui din cărţi, cu trăsături bine conturate şi caractere puternice, indispuse la compromisuri. Oamenii din jurul lui îl dezamăgeau prin mediocritatea lor, se vedea singur într-o lume de oameni atraşi de aspectul mărunt al vieţii. Toţi în afară de Ciprian, el era singurul hibrid pe care îl putea accepta în lumea lui. Deşi era o persoană reală, putea la fel de bine sa fie personajul unui roman, tot ce afla despre el era ceea ce citea din agendă. Şi în funcţie de ce citea putea să şi-l creioneze singur aşa cum ar fi considerat de cuvinţă. Iar acest pasaj i se părea nespus de potrivit. Nimeni din cei pe care îi cunoştea nu se ridica la nivelul aşteptărilor lui. În special Raluca. În primul rând nu-i plăcea cum arăta, nu o găsea urâtă, dar ceva din expresia feţei, forma mâinilor, felul în care zâmbea i se pareau dezagreabile. Cum de altfel îl deranja şi felul ei imperativ de a se impune şi deosebita plăcere pe care o gasea să-l pună în dificultate.
- Salut, colega! Crezi că ne aduce azi lucrările la mate?
- S-ar putea, parcă aşa ne-a spus. Cât crezi că iei?
- De iau Sfântul Cinci, aprind lumânări la toate bisericile din oras. Tu?
- Eu cred ca iau opt.
Prima oră nu aveau matematică, dar chiar şi aşa toate gândurile erau la notele ce aveau să le primească. Nuanţe de respect şi frică se amestecau în imaginea profesorului Novacu, în primul datorită sobrietăţii şi solemnităţii care îl caracterizau dar şi pentru renumele pe care şi-l clădise de-a lungul anilor printre rândurile generaţiilor trecute de elevi. Şi pentru acest lucru un aer de crispare domina atmosfera clasei.
- Abia aştept să scăpăm de ziua asta.
- Scăpăm.
Profesorul cu care aveau acum se făcuse aşteptat mai mult decât de obicei şi, cum cineva dăduse zvonul că profesorul nu era în cancelarie, mulţi ieşiră afară să se bucure de vremea frumoasă de octombrie. De obicei Virgil rămânea în clasă, dar de data asta se lăsase convins de Albert să ia o gură de aer.
- Salut, Virgil! Iar mă urmăreşti?
- Nu, nu te urmăresc.
- Am plecat acasă, bobocule. Paaa!
Albert, care era chiar lângă Virgil, îl trase puţin deoparte şi îl întrebă cu aer de complicitate:
- Pe cine urmărim noi?
- Pe nimeni, mă duc în clasă.
- Asta să i-o spui lui mutu, crezi că scapi de mine? La cum te-ai roşit e clar că e subiect gras. Aşa că fă un bine şi spune-mi acum ca să nu te mai bat la cap mai încolo. Că nu te las în pace până nu aflu, să ştii.
- Parcă ai fi muiere, de curios ce eşti. Eu plec în clasă.
Văzând că nu are cum să-l oprescă, Albert îl urmă şi el. Cum profesorul nu dădea semne că ar veni prea curând Albert îşi continuă interogatoriul.
- Hai mă, spune-mi cine e şi de unde o cunoşti.
- Nu-ţi spun, n-ai altceva mai important de făcut?
- Bine, domnul Manolache, tot aflu eu, stai liniştit. Ce, daca de la tine nu aflu, ea crezi că nu o să-mi spună? Te pomeneşti că o înşeli pe aculaR. Dar tu eşti „prea” perfect să o înşeli. Aaaaa, stai mă, că nu poate fi altcineva decât aculaR. Aşa-i?
Deşi roşi din nou, avu puterea să răspundă:
- Ce, crezi că nu pot cunoaşte două fete diferite?
- Dar nu două pentru care să roşeşti în acelaşi timp. Te-am prins!
- Vezi că începi să mă enervezi cu roşitul ăsta.
În cele din urmă intră şi profesorul, dar spre surpinderea lor nu era cine se aşteptau ei, ci chiar dirigintele lor care găsind în cancelarie catalogul clasei lui se hotărî să profite de ora liberă pe care o avea înainte de ora propriu-zisă.
- Măi băieţi, dar unde sunt restul?
- Afara, domnu diriginte.
- Pai mergeţi şi chemaţi-i, măi băieţi. Hai că v-am adus bucurii de dus acasă şi pus în ramă.
Toţi intrau smeriţi şi se aşezau liniştiţi în bancile lor. Când ultimul intră pe uşă, profesorul continuă.
- În primul rând, măi băieţi, toate subiectele de la 1 la 5 au fost rezolvate în clasă şi ar fi trebuit să le faceţi. În al doilea rând subiectele de la 6 la 8 le-aţi avut ca teme. Singurele subiecte noi au fost subiectele de la punctul 9 pentru care nu aveam pretenţie de la toţi dintre voi. De aceea, pentru că vreau să vă încurajez, am hotărât să dau o jumatate de punct în plus celor care au rezolvat corect primele 5 probleme, să-i răsplătesc pentru atenţia de la ore, şi jumătate de punct pentru cei care au rezolvat corect problemele din temele de casă. Aşa că cine a rezolvat primele 8 probleme primeşte nota maximă. Singura excepţie este domnul Manolache care, deşi a greşit atât una din primele cinci probleme cât şi una din următoarele 3, este singurul cu rezolvare completă şi corectă la ultima problemă. Motiv pentru care va primi nota zece la lucrare. Restul notelor sunt după cum urmează.
Profesorul dădu citire pe rând tuturor notelor, împărţind fără şovăială fiecărui elev lucrarea. Din meticulozitate aranjă lucrările în ordinea în care erau aşezaţi elevii în bănci pentru a-i fi mai uşor să li le dea.
Virgil era destul de uimit de reacţia profesorului, nu se aşteptase să facă atât de bine la lucrare. Albert de asemena era încântat de nota pe care o luase, îşi depăşise cu doi pronosticul. Aşa că, în pauza ce urmă imediat după împărţirea lucrărilor, Albert promise că va aprinde lumînări la toate bisericile şi se va duce şi la slujba de duminică.
După ore, pentru că era destul de obosit, Virgil plecă direct acasă. Mergea pe drumul pe care nu mai mersese de multă vreme. De când aculaR ieşise în calea lui prefera să meargă pe alt drum la şcoală, în speranţa că o va vedea pe Raluca. Acum însă oboseala pe care o simţea îi tăiase cheful de aculaR, de citit, de plimbări, de tot. Voia doar să se întindă în pat şi să doarmă.
Restul colegilor plecaseră în parc să sărbătorească proaspăt defuncta lucrare la matematică. Printre ei şi Albert care era foarte plin de energie în urma performanţei pe care tocmai o obţinuse. În timp ce îşi expunea retorica puternic susţinută de gesticulaţie invazivă şi precipitată o zări pe Raluca plimbându-se cu câteva prietene. Îşi termină rapid ideea şi porni să vorbească cu ea.
- Bună, pot să vorbesc ceva cu tine?
- Da, poţi.
- Între patru ochi. Putem să ne plimbăm puţin?
- Te pomeneşti că vrei să mă ceri în căsătorie, aşa, de tânăr. Ia spune.
- Tu eşti Raluca?
- Poate sunt, tu cine eşti?
- Te-am vazut azi vorbind cu un coleg de-al meu Virgil, Virgil Manolache.
- Nu ştiu dacă îl cunosc, dar dacă zici tu, aşa o fi.
- I-ai spus că te urmăreşte iar, când plecai acasă.
- Aha, da, Virgil. Acum ştiu care Virgil. Ce-i cu el?
- Păi voiam să ştiu eu dacă îţi place aşa de el.
- Ah, da? Şi de ce mă rog vrei tu să ştii dacă îmi place mie de el?
- Păi lui îi place de tine şi ziceam să vă fac lipeala. Ştii, îţi scrie poezii de dragoste în timpul lucrărilor, la sfârşitul caietelor scrie „aculaR etse aetsogard iiţeiv elem.”, adică Raluca este dragostea vietii mele scris de la coadă la cap. Sunt colegul lui de bancă, îţi spun eu, e în limbă după tine.
Tot timpul cât Albert vorbise Raluca îl urmărise cu atenţie şi cu trăsături destul de seriose. Trăsaturi pe care din euforia povestirii, aceeaşi gesticulaţie şi convingerea că face o faptă bună Albert nu le băgă de seamă. La fel cum nu observă nici zâmbetele ironice pe care Raluca le lăsa să scape cu generozitate.
- Ai terminat, dragule?
- Cred că da.
- Sigur nu-mi scrie şi vreun cântec? Poate e vreun suflet de poet neînţeles, o fi vreun Eminescu. Poţi să-i spui prietenului ăsta al tău, Virgil, că dacă vrea răspunsul la întrebare să se coboare dintre stele şi să renunţe la soli de pace cu naframă-n vârf de băţ.
Ironia Ralucăi îl prinse complet nepregătit, abia acum îşi dădea seama că greşise, dar era prea târziu. Raluca deja pleca de lângă el şi nici nu părea dispusă să mai asculte ceva din ce ar avea de zis. Totuşi încercă.
- Dar nu m-a pus Virgil să te întreb. Am venit eu din proprie iniţiativă.
- Bine dragule, mesajul meu rămâne acelaşi.
Între timp, la el acasă, Virgil era deja întins în pat aşteptând somnul care-l ameninţase încă de la prânz. Oboseala i se lăsase greu pe ochi şi mâncărimea specifică somnului devenise atât de plăcută. Genele din ce în ce mai grele şi în cele din urmă somn... şi aculaR.

vineri, 21 martie 2008

Springish mood


24. 24 de ani si 67 de zile... Stau in fata unui pervaz si ma uit mahmur la uscatura gaunoasa din fata ferestrei. N-a mai plouat, e geamul murdar. Miroase a mucegai, iar peretele e inca ud, de la vecinul de deasupra... Ceaiul verde de ieri s-a amarat. Tot aud picatura ce cade ritmic. Soarele asta imi arde retina... n-a mai plouat, e murdar, o sa-l tina afara. Migrenele astea nu ma mai slabesc, ceaiul, s-a amarat, el trebuie sa fie cauza. Tevile vechi trosnesc, trebuie sa fie sparte pe undeva. Imi numar coastele si ma uit la mana tremuranda pe cana de ceai. Ce plin de praf esti! N-a mai plouat. Bate soarele si nu se mai vede uscatura gaunoasa, doar cioara croncaninda de pe crengile ei. Si picatura asta, tevile sunt vechi, trosnesc, trebuie sa fie sparte pe undeva. Peretele inca e ud, de la vecinul de deasupra, la el trebuie sa fie picatura. O sa deschid geamul. Ce urata esti cioara si tu ce plin de praf. Of... soarele... geamul... uscatura gaunoasa... tevile... ceaiul... picatura... peretele... pervazul... cioara croncaninda...
Trebuie sa ajung la serviciu... o sa ies pe geam...

joi, 20 martie 2008

Pilula antistres


Azi se gandea doar la el. Era intins in pat cu lumina stinsa. Si cum camera era fara geamuri se facuse bezna totala. Doar el inchisese lumina, nu se putea astepta sa se faca lumina daca nu are de unde sa vina lumina. Dar e mai bine asa: departe de soarele cald si lumina orbitoare. Bezna este ingredientul necesar unei imaginatii eficiente. Chiar se gandea ca adevaratele inceputuri ale imaginatiei omului matur sunt in intunericul intrauterin. Oare de la atatea sunete din corpul mamei prindem frica de intuneric? Sau odata ce vedem lumina uitam sa intelegem intunericul? Oricum el se simtea bine in intuneric, putea gandi liber si in liniste. Oare cum ar fi daca ti-ai putea inchide si urechile? Asa cum faci cu ochii si nu mai vezi sa faci cu pavilioanele si sa nu mai auzi. Si daca poti opri in voie auzul si vazul ai fi cel mai fericit om. Da, asta trebuie sa caute el: pavilioane care se inchid la cerere sa se poata deconecta oricand de lume. Omul preistoric avea nevoie de auz permanent ca metoda de aparare impotriva pradatorilor. Dar acum nu-i mai trebuie, auzul permanent este complet nenecesar. Doar el o stia foarte bine. Si ce bine ii prindea linistea de acum, aproape ca si cum nu ai auzi nimic. Si daca ar descoperi cum sa-si inchida si prezenta cand vrea aproape ar atinge nirvana. Si totusi ceva il deranjeaza, este ceva in intunericul ce-l inconjoara care ii da fiori pe sira spinarii, nu-l lasa liber, il urmareste, il alearga, il musca ii mananca din carnea inca vie, iar el se urmareste placid cum se transforma in hoit.
Numai de ar gasi pavilioanele alea care se inchid ca ochii...

luni, 3 martie 2008

We want cooooffeeeeee


Bring me the B-juice .

duminică, 17 februarie 2008

You people are idiots! Did you know the borders are open?


Discutam mai demult, cu cineva important, despre reprezentativitatea simbolurilor unei naţii în lume. Simboluri care să fie acceptate, importate şi asimilate în celelalte culturi. Şi o să dau câteva exemple pentru a fi mai pe înţeles. Francezii sunt cunoscuţi în lume pentru vinurile bune, şampanie şi brânza mucegăită, italienii pentru paste şi pizza, germanii pentru bere, americanii pentru prostie, coca-cola şi McDonald's şi lista poate continua. Naţiile importante au simboluri pe care şi le-au impus la nivel internaţional. Şi în momentul în care această concluzie „axiomică” m-a lovit, am încercat să găsesc un simbol care să ne reprezinte pe noi românii. Un lucru pe care să i-l spui unui străin şi să-l trimită cu gândul la ţărişoara noastră. Şi ghiciţi ce, singurele lucruri care mi-au venit în minte sunt: mămăligă, sarmale, Dracula şi gimnastica. Lucruri suficient de nesemnificative pentru a fi confundaţi oricând cu Bulgaria sau Ungaria. Şi nu zic că nu am avea de unde să găsim ceva care să ne reprezite şi cu cinste pe deasupra. Nu ştim să ne reprezentăm pentru că până la urmă ne place, nu ne place, nu avem ce spune ca popor. Urma lăsată de România în istorie este una minusculă. De cele mai multe ori când ne pică pleaşcă vreun om de valoare îl îngropăm în mediocritatea la care ne pricem atât de bine. Cele mai elocvente exemple mi se par Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Mihai Eminescu. Şi pentru cei care o să-mi spună că Traian Vuia, Henri Coandă, Emil Palade, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi sunt români de geniu, tineţi cont că deşi au fost români, nu şi-au putut manifesta geniul în România. Au plecat în alte părţi. Concluzia e că dacă vrei să fii mare fugi în ţări mai calde că aici te mănâncă factura la întreţinere şi taxa de primă înmatriculare a unei maşini second-hand :)).

duminică, 10 februarie 2008

Cronica de concert



Desi nepromovat precum s-ar fi cuvenit, concertul Haggard şi Amorphis a fost un real succes pentru Artmania: toate biletele vandute cu aproape 2 saptamani înainte, după o suplimentare de 100 de bilete faţă de numărul prevăzut iniţial.

Voi începe întâi cu minusurile:
- intrarea, programata la 18:30, a fost întârziată cu aproape două ore, din motive pe care eu nu le-am aflat, iar afară nu era chiar vreme de plaja .
- pavilionul 18 unde s-a ţinut spectacolul are o acustică foarte proastă, pe fragmentele rapide de cele mai multe ori se auzea doar un zgomot greu de înţeles.
- sonorizarea a cam scârţâit, vioara se auzea deformat, vocile erau de multe ori acoperite de instrumente şi microfonia nu a lipsit .
- berea - numai Ursus la dozator (e adevărat că e berea obişnuită a rockerului ).
- din cauza întârzierii, Frozen Dusk, care trebuia să cânte în deschiderea concertului, au fost scoşi din program.

Şi acum plusurile, care cu siguranţă atârnă mai greu în balanţă:
+ scena bine amenajată, joc de lumini nu foarte impresionant pentru că nici nu era cazul, asta se face la Cerbul de Aur care nu are nimic altceva de arătat.
+ Haggard au făcut ceea ce ştiu mai bine, adică au cântat şi au făcut-o ca la carte. Deşi cârcotaşii vor spune că e din cauză că pavilionul 18 este o hală şi nu are scaune, eu tot voi spune că Haggard au tinut sala în picioare tot concertul.
+ melodiile cântate de Haggard au fost foarte bine alese, şi au cântat şi o melodie de pe viitorul album.
+ după concertul Haggard s-a organizat sesiune de poze şi autografe (da, am luat şi eu ).
+ Amorphis au făcut şi ei un recital foarte bun, în forţă şi în plete (cunoscătorii ştiu), singurul punct negativ a fost sonorizarea.

În concluzie, toate meritele concertului pentru Haggard si Amorphis, care ar fi putut da un spectacol şi mai bun dacă organizatorii ar fi fost ceva mai responsabili. E adevărat că la noi organizarea de concerte şi spectacole încă nu a devenit o industrie, dar se fac paşi în direcţia cea bună.

Acum vă las şi mă duc să mă mai uit o dată la autograful ală .

vineri, 1 februarie 2008

Balul bobocilor


Capitolul VI


Cât de rapid i se păruse lui Virgil că trecuse timpul. Stătea întins pe întuneric în pat, şi pentru că oricât se chinuise somnul îl ocolea cu desăvârşire se resemnă să stea cu ochii deschişi privind în gol pe tavanul negrul brazdat rar şi timid de uşoare umbre de lumină. Ştia de ce nu poate să adoarmă, avea prea multe gânduri încâlcite în minte, un roi de albine care îi umpleau capul de zumzet. Erau prea multe lucruri pe care nu le putea anticipa, nu putea fi sigur pe ele si implicit nu putea fi sigur pe el ca va reacţiona aşa cum trebuie. Lucrul care îl neliniştea cel mai puţin era lucrarea de a doua zi pe care începuse să o accepte ca pe un lucru firesc de care va scăpa foarte repede. Îşi luă destul de repede gândul de la ea şi încercă să şi-o închipuie pe Raluca. Îşi dădea seama că este momentul să se lămurească pe sine cine este, ce vrea, ce reprezintă pentru el. Aşa că începu să rememoreze toate întâlnirile lor analizând cum a reacţionat fiecare, cum ar fi trebuit să reacţioneze el, dar fără să-şi dea seama, îşi imagina că ajungeau să se sărute. Şi toate astea din cauza unui vis. Oare atât de mult să te poată schimba un vis? Dacă da, atunci era timpul să se trezească, Raluca nu era persoana de care să se îndrăgostească, nici măcar nu i se părea frumoasă. Contururile corpului erau prea grosolane, iar râsul o făcea să pară şi mai urâtă. Pentru el trebuia să fie perfectă ca să-i placă cu adevărat. Dar îi plăcea să stea să-şi imagineze lucruri care se puteau petrece între ei. Mai petrecu astfel, imaginând lucruri în întuneric, până ce gândurile îi se diluară şi somnul luă locul oricărei tentative de a mai imagina ceva.

- Hai, trezeşte-te! Trebuie să ajungi la şcoală.
- Bine, mă trezesc acuma.
Se trezi repede, aşa cum făcea de obicei, îşi mâncă puţin grăbit mâncarea şi plecă la şcoală. Mergea apăsat, cu paşi mari şi repezi, deşi nu era în întârziere, mersul vioi îl făcea să nu mai simtă răcoarea dimineţii şi alunga şi ultimele urme de somn. Ajunse la şcoală şi se aşeză în banca lui, alături de Albert care era mai mult alb la faţă decât verde. Matematica nu era deloc punctul lui forte, iar nivelul orelor profesorului Novacu erau peste capacităţile lui de înţelegere.
- Ce bine că ai venit, mă ajuţi şi pe mine, da?
- Să vedem dacă o să pot întâi să mă ajut pe mine.
- Cum să nu poţi, tu eşti deştept mă! Te-ai mai văzut cu aculaR?
- Nu e acum momentul să mă întrebi asta, dar de ce vrei să ştii?
- Păi vreau şi eu să apuc vremea când o să ai şi tu o gagică.
- Mai bine pune mâna şi mai citeşte câte ceva.
- Bine şefu, poate te prind că nu mă ajuţi.
Toţi stăteau la locurile lor citind fie dintr-un caiet, fie dintr-o carte încercând să reţină ceva în plus, până când profesorul intră în clasă.
- Bună dimineaţa, măi băieţi! Toată lumea pregătită? Văd că sunteţi toţi. Fiecare aveţi subiecte individuale, sunt probleme asemănătoare sau identice cu cele rezolvate împreună.
Gabriel Novacu împărţi foile cu subiecte şi se retrase la catedră de unde îi urmărea cu atenţie pe elevii săi. Singurele zgomote care se auzeau erau foile întoarse din când în când şi murmurul stilourilor şi pixurilor fiecăruia. Problemele erau după cum li se spusese, şi puţini dintre ei apucaseră să termine mai mult de opt dintre ele. După două ore profesorul le strânse lucrările şi îi anunţă că vor primi rezultatele la următoarea oră de matematică.
- A trecut şi asta. Mergi afară?
- Nu merg, trebuie să-mi plâng de milă, m-a omorât lucrarea asta, n-am făcut nimic.
Virgil ieşi singur afară şi începu să se plimbe pe aleile din jurul liceului, lucrarea fusese într-adevăr grea şi îl solicitase destul de mult. Nu se putea gândi la nimic, mergea teleghidat pe alei fără să ţină cont unde, nici nu se uita pe unde merge, deşi privea pierdut în pământ. Când îşi mai reveni şi prinse curaj să înfrunte lumea fixând-o în ochi o văzu de departe pe Raluca îndreptându-se spre o intrare în liceu. Surprinzător pentru el, ea se întoarse şi îi făcu cu mâna. Se hotărî să se întoarcă şi el la ora următoare şi să lase să curgă restul orelor în aceeaşi monotonie cu care se obişnuise deja, lucru care se şi întâmplă. După ore plecă acasă, aşa cum mergea de obicei, privind în pământ sau prin oameni.
- Ce faci Virgil, mă urmăreşti?
- Eu?
- Păi nu aşa te cheama?
- Aşa mă cheamă. Nu te urmăresc.
- Păcat, că eşti drăguţ, şi mie-mi place să umble după mine băieţi drăguţi. Eşti şi tu aici la liceu?
- Da, a noua.
- Bobocule, ţi-ai găsit parteneră pentru bal?
- Mie nu-mi trebuie parteneră pentru bal.
- Poate îţi trebuie partener, vezi că n-aş suporta asemenea concurenţă. Norocul tău că nu mai sunt boboacă.
- Dar ce clasă eşti?
- A unşea. Eu aici te las, că rămân acasă la o colegă. Diseară facem o plimbare cu bicicletele bobocule?
- Nu pot, am treaba pentru mâine.
- Bine, te prind eu altă dată. Pa.
Se despărţiră şi Virgil îşi continuă drumul spre casă singur. Îi părea puţin rău că o minţise pe Raluca, chiar nu avea treaba deloc, dar acum prefera să rămână singur, începuse să piardă contactul cu sine, nu mai era sigur ca înainte pe ceea ce vrea, pe ceea ce ştie, pe ceea ce simte, iar o ieşire cu Raluca ar fi complicat şi mai mult lucrurile. El nu avea voie să greşească, nu s-ar suporta să se dezamăgească aşa că ştia că alesese bine, chiar dacă era împotriva a ceea ce simţea.
Ajunse din nou acasă unde Alexandra îl aştepta să mănânce împreună.
- Bine ai venit, spală-te pe mâini şi hai la masă.
Cum a fost la şcoală?
- Am dat lucrare la matematică.
- Da? Şi a fost greu?
- A fost aşa cum ne-a zis că o să ne dea. Am făcut destul de bine.
- Deci a fost lucrare anunţată.
- Da.
- Măi copile, sunt mama ta, mai spune-mi şi mie ce faci tu. Dacă nu te întrebam eu acuma nu-mi spuneai nimic. Hai pune şi mănâncă, oricum eu cu tine n-am nicio şansă să o scot la capăt. Poate aflu şi că ai vreo prietenă şi mie nu-mi spui.
- Nu am.
- Bine, hai să mâncăm. A sunat taică-tău azi şi a zis că vine şi el până la sfârşitul săptămânii.


[Nota: Imaginea a fost luata de aici ]

joi, 17 ianuarie 2008

You don't know shit, so don't pretend you know me ;)) cuz you don't


Sonata Arctica - Last Drop Falls


When I'm looking in your eyes
Everything seems to fade away
After all these years we had do I know you now
Have I trusted blindly in your love, too many times

You said: "hey, my love, I'm sorry but we can't go on 'cause
I'm in love with someone else"
Tell me, what do you want me to say
When you treat me this way

Oh I love you, maybe?
And I hope it goes away
Oh, how I want you daily
I know it's gonna stay

You are so self satisfied
Always ready for a ride
Double crossing, lousy cheat, love you anyway
You have warm and tender devils soul, you are so low

I can hear you say: "I'm sorry, should we still go on,
I'm not in love with that someone else"
Tell me, what do you want me to say
When you treat me this way

Oh I love you, maybe?
And I hope it goes away
Oh, how I want you daily
Tell me now that...

I have found the whore in you
Why can't I tell you "NO"?
Time will show, the last word is for me
If you fail to see the problem we have, one room full of walls
Jar of love isn't dry until the last drop falls

The moment I will step aside, you're ready for another ride
Walking in the cool night air without underwear
You have red light burning in your soul, I've seen the glow

In every dream I have I say: "I'm not in love with you"
But every day I say I do
You have messed with my head so many times
Forced me to love you [spoken]

Now that...
I have found the whore in you
why Can't I tell you "NO"?
Time will show, the last word is for me
If you fail to see the problem we have, one room full of walls
I will cry until the last drop falls.. (X2)

marți, 15 ianuarie 2008

Dragul meu conţăran...


... de cele mai multe ori de Bucureşti...

Mergeti des cu mijloacele de transport? Eu mă păcălesc în fiecare zi că mi-am făcut un hobby din asta, doar doar o să trec cu vederea lucrurile de prost-gust din jurul meu, dar mai ales lucrurile care denotă o foarte mare prostie şi o incultură socială gravă.

De câte ori vi s-a întâmplat să aşteptaţi un mijloc de transport, care vine la fel de rar ca eclipsele de soare şi, atunci când ajunge în staţie, toate babele se îmbulzesc să intre, poate poate prind un loc desi autobuzul e plin. Acestor babe le recomand cu căldură să se reorienteze către cimitir, acolo au mai mari şanse să găsească un loc liber .

De câte ori vi s-a întâmplat să nu puteţi să coborâţi din metrou pentru că e un cârd de oi pornite să intre fie ce-o fi. Asta se întâmplă de obicei acolo unde se schimbă liniile. Măi animalilor, e atât de greu de perceput un lucru atât simplu: dacă metroul e plin şi lumea se chinuie să iasă, unde draq mai intraţi???? Vă place atât de mult lupta de clasă? Duceţi lipsă de pipăituri acasă şi compensaţi la metrou? E vreun fetiş acum la modă? Sau asta e o dovadă de „şmecherie” românească, expresia testosteronului prin dorinţa de a fi primul? Ai fost primul(a) la fecundare şi uite că nu a ieşit mare brânză...

De câte ori vi s-a întâmplat abia să puteţi să urcaţi într-un mijloc de transport, pentru în dreptul uşii stau buluc nşpe mii de tolomaci şi vaci, care s-au îmbulzit să intre primii deşi coboara la următoarea staţie . Dragii moşului, anul viitor o să incerce moşul să vă aducă niţel creier că aveţi mari carenţe la capitolul ăsta. Aveţi totuşi un mare avantaj, dacă sunteţi împuscaţi în cap evitaţi o rană la un organ vital.

Ah, eu sunt unul dintre ăia care consideră nesimţire din partea cuiva când cere locul doar pentru că e mai în vârstă. Respectul se câştigă, nu se primeşte pe gratis doar pentru că eşti mai bătrân(ă). Îi vezi pe stradă că abia se mişcă dar dacă văd un scaun liber aleargă mai repede ca mine numai numai să-l prindă să se aşeze. Mă întreb dacă acasă fac antrenament să fie cât mai rapizi la capturarea unei prăzi atât de valoroase.

Şi încă un lucru pe care nu îl înţeleg, poate sunt eu prea bătut în cap de soartă, de ce ai alerga după un mijloc de transport? În cele mai multe cazuri sigur mai e unul care vine după el. E chiar atât de dureros să aştepţi câteva minute? Ai de prins ultima rachetă spre Marte? Tot în categoria asta intră oamenii care se îmbulzesc în metrou şi apoi se plâng că e aglomerat. Nu e mai simplu să-l aştepţi pe următorul? Nu trăim o viaţă atât de alertă încât să nu ne permitem să aşteptăm puţin, confortul meu valorează mult mai mult decât 5 minute amărâte pe care le-aş scuti alergând după un autobuz sau urcându-mă într-un metrou la care abia se închid uşile. Dacă alergi toată viaţa când te mai bucuri de ea?

Aşa că dragul meu conţăran, te salut cu stimă şi respect de pionier, şi când o să înveţi să mergi pe stradă dă-mi un telefon, poate ieşim la o bere... ah dar am uitat, eşti prea ocupat să alergi după autobuze, să intri primul în metrou, să vânezi scaune şi să te îmbulzeşti în supermarket-uri.