Balul bobocilor

Capitolul VI

Cât de rapid i se păruse lui Virgil că trecuse timpul. Stătea întins pe întuneric în pat, şi pentru că oricât se chinuise somnul îl ocolea cu desăvârşire se resemnă să stea cu ochii deschişi privind în gol pe tavanul negrul brazdat rar şi timid de uşoare umbre de lumină. Ştia de ce nu poate să adoarmă, avea prea multe gânduri încâlcite în minte, un roi de albine care îi umpleau capul de zumzet. Erau prea multe lucruri pe care nu le putea anticipa, nu putea fi sigur pe ele si implicit nu putea fi sigur pe el ca va reacţiona aşa cum trebuie. Lucrul care îl neliniştea cel mai puţin era lucrarea de a doua zi pe care începuse să o accepte ca pe un lucru firesc de care va scăpa foarte repede. Îşi luă destul de repede gândul de la ea şi încercă să şi-o închipuie pe Raluca. Îşi dădea seama că este momentul să se lămurească pe sine cine este, ce vrea, ce reprezintă pentru el. Aşa că începu să rememoreze toate întâlnirile lor analizând cum a reacţionat fiecare, cum ar fi trebuit să reacţioneze el, dar fără să-şi dea seama, îşi imagina că ajungeau să se sărute. Şi toate astea din cauza unui vis. Oare atât de mult să te poată schimba un vis? Dacă da, atunci era timpul să se trezească, Raluca nu era persoana de care să se îndrăgostească, nici măcar nu i se părea frumoasă. Contururile corpului erau prea grosolane, iar râsul o făcea să pară şi mai urâtă. Pentru el trebuia să fie perfectă ca să-i placă cu adevărat. Dar îi plăcea să stea să-şi imagineze lucruri care se puteau petrece între ei. Mai petrecu astfel, imaginând lucruri în întuneric, până ce gândurile îi se diluară şi somnul luă locul oricărei tentative de a mai imagina ceva.

- Hai, trezeşte-te! Trebuie să ajungi la şcoală.
- Bine, mă trezesc acuma.
Se trezi repede, aşa cum făcea de obicei, îşi mâncă puţin grăbit mâncarea şi plecă la şcoală. Mergea apăsat, cu paşi mari şi repezi, deşi nu era în întârziere, mersul vioi îl făcea să nu mai simtă răcoarea dimineţii şi alunga şi ultimele urme de somn. Ajunse la şcoală şi se aşeză în banca lui, alături de Albert care era mai mult alb la faţă decât verde. Matematica nu era deloc punctul lui forte, iar nivelul orelor profesorului Novacu erau peste capacităţile lui de înţelegere.
- Ce bine că ai venit, mă ajuţi şi pe mine, da?
- Să vedem dacă o să pot întâi să mă ajut pe mine.
- Cum să nu poţi, tu eşti deştept mă! Te-ai mai văzut cu aculaR?
- Nu e acum momentul să mă întrebi asta, dar de ce vrei să ştii?
- Păi vreau şi eu să apuc vremea când o să ai şi tu o gagică.
- Mai bine pune mâna şi mai citeşte câte ceva.
- Bine şefu, poate te prind că nu mă ajuţi.
Toţi stăteau la locurile lor citind fie dintr-un caiet, fie dintr-o carte încercând să reţină ceva în plus, până când profesorul intră în clasă.
- Bună dimineaţa, măi băieţi! Toată lumea pregătită? Văd că sunteţi toţi. Fiecare aveţi subiecte individuale, sunt probleme asemănătoare sau identice cu cele rezolvate împreună.
Gabriel Novacu împărţi foile cu subiecte şi se retrase la catedră de unde îi urmărea cu atenţie pe elevii săi. Singurele zgomote care se auzeau erau foile întoarse din când în când şi murmurul stilourilor şi pixurilor fiecăruia. Problemele erau după cum li se spusese, şi puţini dintre ei apucaseră să termine mai mult de opt dintre ele. După două ore profesorul le strânse lucrările şi îi anunţă că vor primi rezultatele la următoarea oră de matematică.
- A trecut şi asta. Mergi afară?
- Nu merg, trebuie să-mi plâng de milă, m-a omorât lucrarea asta, n-am făcut nimic.
Virgil ieşi singur afară şi începu să se plimbe pe aleile din jurul liceului, lucrarea fusese într-adevăr grea şi îl solicitase destul de mult. Nu se putea gândi la nimic, mergea teleghidat pe alei fără să ţină cont unde, nici nu se uita pe unde merge, deşi privea pierdut în pământ. Când îşi mai reveni şi prinse curaj să înfrunte lumea fixând-o în ochi o văzu de departe pe Raluca îndreptându-se spre o intrare în liceu. Surprinzător pentru el, ea se întoarse şi îi făcu cu mâna. Se hotărî să se întoarcă şi el la ora următoare şi să lase să curgă restul orelor în aceeaşi monotonie cu care se obişnuise deja, lucru care se şi întâmplă. După ore plecă acasă, aşa cum mergea de obicei, privind în pământ sau prin oameni.
- Ce faci Virgil, mă urmăreşti?
- Eu?
- Păi nu aşa te cheama?
- Aşa mă cheamă. Nu te urmăresc.
- Păcat, că eşti drăguţ, şi mie-mi place să umble după mine băieţi drăguţi. Eşti şi tu aici la liceu?
- Da, a noua.
- Bobocule, ţi-ai găsit parteneră pentru bal?
- Mie nu-mi trebuie parteneră pentru bal.
- Poate îţi trebuie partener, vezi că n-aş suporta asemenea concurenţă. Norocul tău că nu mai sunt boboacă.
- Dar ce clasă eşti?
- A unşea. Eu aici te las, că rămân acasă la o colegă. Diseară facem o plimbare cu bicicletele bobocule?
- Nu pot, am treaba pentru mâine.
- Bine, te prind eu altă dată. Pa.
Se despărţiră şi Virgil îşi continuă drumul spre casă singur. Îi părea puţin rău că o minţise pe Raluca, chiar nu avea treaba deloc, dar acum prefera să rămână singur, începuse să piardă contactul cu sine, nu mai era sigur ca înainte pe ceea ce vrea, pe ceea ce ştie, pe ceea ce simte, iar o ieşire cu Raluca ar fi complicat şi mai mult lucrurile. El nu avea voie să greşească, nu s-ar suporta să se dezamăgească aşa că ştia că alesese bine, chiar dacă era împotriva a ceea ce simţea.
Ajunse din nou acasă unde Alexandra îl aştepta să mănânce împreună.
- Bine ai venit, spală-te pe mâini şi hai la masă.
Cum a fost la şcoală?
- Am dat lucrare la matematică.
- Da? Şi a fost greu?
- A fost aşa cum ne-a zis că o să ne dea. Am făcut destul de bine.
- Deci a fost lucrare anunţată.
- Da.
- Măi copile, sunt mama ta, mai spune-mi şi mie ce faci tu. Dacă nu te întrebam eu acuma nu-mi spuneai nimic. Hai pune şi mănâncă, oricum eu cu tine n-am nicio şansă să o scot la capăt. Poate aflu şi că ai vreo prietenă şi mie nu-mi spui.
- Nu am.
- Bine, hai să mâncăm. A sunat taică-tău azi şi a zis că vine şi el până la sfârşitul săptămânii.


[Nota: Imaginea a fost luata de aici ]