Balul bobocilor

Capitolul VII

„Hai, iubito, urcă-te pe piedestalul pe care proaspăt ţi l-am zugrăvit. Vreau să am ocazia să te văd cât arăţi de hâdă. Ţi-am făcut un piedestal înalt pentru ca nicio umbră să nu ascundă defectele pe care abia aştept să ţi le văd. De fapt nici nu trebuie să te urci tu, te-am urcat eu deja. E acolo o stană de piatră care arată identic cu tine numai că o vad exact cu te-aş vrea pe tine. Singurul tău rol este să mă minţi cât mai mult că semeni leit cu stana aia de piatră pe care am pus-o eu acolo.”

Aceasta era noua porţiune din jurnalul lui Ciprian pentru care Virgil găsise să facă obsesie. Poate pentru că i se potrivea puţin, sau pentru că îi plăcea să se regăsească în acest Ciprian. Nu-i dorea să se compare cu persoane reale, el trăia în lumea personajelor lui din cărţi, cu trăsături bine conturate şi caractere puternice, indispuse la compromisuri. Oamenii din jurul lui îl dezamăgeau prin mediocritatea lor, se vedea singur într-o lume de oameni atraşi de aspectul mărunt al vieţii. Toţi în afară de Ciprian, el era singurul hibrid pe care îl putea accepta în lumea lui. Deşi era o persoană reală, putea la fel de bine sa fie personajul unui roman, tot ce afla despre el era ceea ce citea din agendă. Şi în funcţie de ce citea putea să şi-l creioneze singur aşa cum ar fi considerat de cuvinţă. Iar acest pasaj i se părea nespus de potrivit. Nimeni din cei pe care îi cunoştea nu se ridica la nivelul aşteptărilor lui. În special Raluca. În primul rând nu-i plăcea cum arăta, nu o găsea urâtă, dar ceva din expresia feţei, forma mâinilor, felul în care zâmbea i se pareau dezagreabile. Cum de altfel îl deranja şi felul ei imperativ de a se impune şi deosebita plăcere pe care o gasea să-l pună în dificultate.
- Salut, colega! Crezi că ne aduce azi lucrările la mate?
- S-ar putea, parcă aşa ne-a spus. Cât crezi că iei?
- De iau Sfântul Cinci, aprind lumânări la toate bisericile din oras. Tu?
- Eu cred ca iau opt.
Prima oră nu aveau matematică, dar chiar şi aşa toate gândurile erau la notele ce aveau să le primească. Nuanţe de respect şi frică se amestecau în imaginea profesorului Novacu, în primul datorită sobrietăţii şi solemnităţii care îl caracterizau dar şi pentru renumele pe care şi-l clădise de-a lungul anilor printre rândurile generaţiilor trecute de elevi. Şi pentru acest lucru un aer de crispare domina atmosfera clasei.
- Abia aştept să scăpăm de ziua asta.
- Scăpăm.
Profesorul cu care aveau acum se făcuse aşteptat mai mult decât de obicei şi, cum cineva dăduse zvonul că profesorul nu era în cancelarie, mulţi ieşiră afară să se bucure de vremea frumoasă de octombrie. De obicei Virgil rămânea în clasă, dar de data asta se lăsase convins de Albert să ia o gură de aer.
- Salut, Virgil! Iar mă urmăreşti?
- Nu, nu te urmăresc.
- Am plecat acasă, bobocule. Paaa!
Albert, care era chiar lângă Virgil, îl trase puţin deoparte şi îl întrebă cu aer de complicitate:
- Pe cine urmărim noi?
- Pe nimeni, mă duc în clasă.
- Asta să i-o spui lui mutu, crezi că scapi de mine? La cum te-ai roşit e clar că e subiect gras. Aşa că fă un bine şi spune-mi acum ca să nu te mai bat la cap mai încolo. Că nu te las în pace până nu aflu, să ştii.
- Parcă ai fi muiere, de curios ce eşti. Eu plec în clasă.
Văzând că nu are cum să-l oprescă, Albert îl urmă şi el. Cum profesorul nu dădea semne că ar veni prea curând Albert îşi continuă interogatoriul.
- Hai mă, spune-mi cine e şi de unde o cunoşti.
- Nu-ţi spun, n-ai altceva mai important de făcut?
- Bine, domnul Manolache, tot aflu eu, stai liniştit. Ce, daca de la tine nu aflu, ea crezi că nu o să-mi spună? Te pomeneşti că o înşeli pe aculaR. Dar tu eşti „prea” perfect să o înşeli. Aaaaa, stai mă, că nu poate fi altcineva decât aculaR. Aşa-i?
Deşi roşi din nou, avu puterea să răspundă:
- Ce, crezi că nu pot cunoaşte două fete diferite?
- Dar nu două pentru care să roşeşti în acelaşi timp. Te-am prins!
- Vezi că începi să mă enervezi cu roşitul ăsta.
În cele din urmă intră şi profesorul, dar spre surpinderea lor nu era cine se aşteptau ei, ci chiar dirigintele lor care găsind în cancelarie catalogul clasei lui se hotărî să profite de ora liberă pe care o avea înainte de ora propriu-zisă.
- Măi băieţi, dar unde sunt restul?
- Afara, domnu diriginte.
- Pai mergeţi şi chemaţi-i, măi băieţi. Hai că v-am adus bucurii de dus acasă şi pus în ramă.
Toţi intrau smeriţi şi se aşezau liniştiţi în bancile lor. Când ultimul intră pe uşă, profesorul continuă.
- În primul rând, măi băieţi, toate subiectele de la 1 la 5 au fost rezolvate în clasă şi ar fi trebuit să le faceţi. În al doilea rând subiectele de la 6 la 8 le-aţi avut ca teme. Singurele subiecte noi au fost subiectele de la punctul 9 pentru care nu aveam pretenţie de la toţi dintre voi. De aceea, pentru că vreau să vă încurajez, am hotărât să dau o jumatate de punct în plus celor care au rezolvat corect primele 5 probleme, să-i răsplătesc pentru atenţia de la ore, şi jumătate de punct pentru cei care au rezolvat corect problemele din temele de casă. Aşa că cine a rezolvat primele 8 probleme primeşte nota maximă. Singura excepţie este domnul Manolache care, deşi a greşit atât una din primele cinci probleme cât şi una din următoarele 3, este singurul cu rezolvare completă şi corectă la ultima problemă. Motiv pentru care va primi nota zece la lucrare. Restul notelor sunt după cum urmează.
Profesorul dădu citire pe rând tuturor notelor, împărţind fără şovăială fiecărui elev lucrarea. Din meticulozitate aranjă lucrările în ordinea în care erau aşezaţi elevii în bănci pentru a-i fi mai uşor să li le dea.
Virgil era destul de uimit de reacţia profesorului, nu se aşteptase să facă atât de bine la lucrare. Albert de asemena era încântat de nota pe care o luase, îşi depăşise cu doi pronosticul. Aşa că, în pauza ce urmă imediat după împărţirea lucrărilor, Albert promise că va aprinde lumînări la toate bisericile şi se va duce şi la slujba de duminică.
După ore, pentru că era destul de obosit, Virgil plecă direct acasă. Mergea pe drumul pe care nu mai mersese de multă vreme. De când aculaR ieşise în calea lui prefera să meargă pe alt drum la şcoală, în speranţa că o va vedea pe Raluca. Acum însă oboseala pe care o simţea îi tăiase cheful de aculaR, de citit, de plimbări, de tot. Voia doar să se întindă în pat şi să doarmă.
Restul colegilor plecaseră în parc să sărbătorească proaspăt defuncta lucrare la matematică. Printre ei şi Albert care era foarte plin de energie în urma performanţei pe care tocmai o obţinuse. În timp ce îşi expunea retorica puternic susţinută de gesticulaţie invazivă şi precipitată o zări pe Raluca plimbându-se cu câteva prietene. Îşi termină rapid ideea şi porni să vorbească cu ea.
- Bună, pot să vorbesc ceva cu tine?
- Da, poţi.
- Între patru ochi. Putem să ne plimbăm puţin?
- Te pomeneşti că vrei să mă ceri în căsătorie, aşa, de tânăr. Ia spune.
- Tu eşti Raluca?
- Poate sunt, tu cine eşti?
- Te-am vazut azi vorbind cu un coleg de-al meu Virgil, Virgil Manolache.
- Nu ştiu dacă îl cunosc, dar dacă zici tu, aşa o fi.
- I-ai spus că te urmăreşte iar, când plecai acasă.
- Aha, da, Virgil. Acum ştiu care Virgil. Ce-i cu el?
- Păi voiam să ştiu eu dacă îţi place aşa de el.
- Ah, da? Şi de ce mă rog vrei tu să ştii dacă îmi place mie de el?
- Păi lui îi place de tine şi ziceam să vă fac lipeala. Ştii, îţi scrie poezii de dragoste în timpul lucrărilor, la sfârşitul caietelor scrie „aculaR etse aetsogard iiţeiv elem.”, adică Raluca este dragostea vietii mele scris de la coadă la cap. Sunt colegul lui de bancă, îţi spun eu, e în limbă după tine.
Tot timpul cât Albert vorbise Raluca îl urmărise cu atenţie şi cu trăsături destul de seriose. Trăsaturi pe care din euforia povestirii, aceeaşi gesticulaţie şi convingerea că face o faptă bună Albert nu le băgă de seamă. La fel cum nu observă nici zâmbetele ironice pe care Raluca le lăsa să scape cu generozitate.
- Ai terminat, dragule?
- Cred că da.
- Sigur nu-mi scrie şi vreun cântec? Poate e vreun suflet de poet neînţeles, o fi vreun Eminescu. Poţi să-i spui prietenului ăsta al tău, Virgil, că dacă vrea răspunsul la întrebare să se coboare dintre stele şi să renunţe la soli de pace cu naframă-n vârf de băţ.
Ironia Ralucăi îl prinse complet nepregătit, abia acum îşi dădea seama că greşise, dar era prea târziu. Raluca deja pleca de lângă el şi nici nu părea dispusă să mai asculte ceva din ce ar avea de zis. Totuşi încercă.
- Dar nu m-a pus Virgil să te întreb. Am venit eu din proprie iniţiativă.
- Bine dragule, mesajul meu rămâne acelaşi.
Între timp, la el acasă, Virgil era deja întins în pat aşteptând somnul care-l ameninţase încă de la prânz. Oboseala i se lăsase greu pe ochi şi mâncărimea specifică somnului devenise atât de plăcută. Genele din ce în ce mai grele şi în cele din urmă somn... şi aculaR.