Balul bobocilor

Capitolul II

Virgil ajunse acasă foarte târziu, mai mult se plimbase prin parc, se simţea singur şi îi plăcea să fie astfel. Suferea de o tristeţe solitară care ajunsese o necesitate. De mic obişnuia să-şi petreacă timpul singur, toate jocurile copilăriei le degusta de unul singur interpretând pe rând rolurile tuturor jucătorilor necesari jocului. Mai târziu, la şcoală a avut probleme de integrare în colectiv, prefera să nu-şi facă prieteni, conştient fiind că nimeni nu-l va putea înţelege mai bine ca el. El era propriul judecător şi avocat şi asta îi era de ajuns. Zâmbea puţin, aproape deloc, citea foarte mult, în unele vacanţe stătea zile fără să facă altceva decât să citească. Făcea aproape orice însemna izolare de cei din jur, uneori fugea de cei care îl cunoşteau, îl oboseau cu întrebări la care găsea cu greutate răspunsul dorit la timp. Cel mai des era întrebat „Ce mai faci?” la care de obicei răspundea cu un searbăd „Bine”. Într-o zi cineva l-a întrebat:
„- Măi, Virgile, de ce eşti tu aşa izolat? Uite noi aici vorbim, ne simţim bine, spunem bancuri, vino şi tu încoace, nu o să te muşcăm.”
Nu a încercat să-i răspundă, doar i-a spus „Poate altă dată. Nu murim noi mâine”. Uneori îi plăcea să asiste la discuţiile colegilor, dar niciodată nu intervenea, nu credea că ideile lui vor fi luate în seamă de colegi. Îi mai plăcea foarte mult să scrie, nu ştia dacă scrie bine, dar nu înceta niciodată să facă acest lucru. Plimbările, de obicei, erau momente în care îşi limpezea gândurile, după fiecare plimbare devenea mai senin, însă de această dată plimbarea care durase destul de mult nu-i limpezise nici un gând şi în plus trebuia să se întoarcă acasă la alte probleme. Pentru el familia era doar o sursă de probleme psihologice, îl trăgea înapoi, îi ocupa timpul de meditaţie asupra problemelor sale extrafamiliale.
Deja se întunecase şi mama lui începuse să-şi facă griji şi el ştia asta, îşi ura părinţii pentru grija exagerată pe care i-o purtau, îi mărgineau astfel libertatea de exprimare, pe care de altfel nu şi-o putea câştiga în lupta cu sine.
- Pe unde ai umblat, măi, copile?
- Pe aici, prin oraş.
- Iar te-ai plimbat de unul singur toată ziua?
- Da.
- N-am mai văzut asemenea copil, trebuie să-i scoţi vorba cu cleştele din gură. Când te-oi însura, ce s-o face nevastă-ta cu tine aşa mutulache?
- Se duce la altul … nu ştii că eu nu mă însor ?
- Hai gata, du-te de te schimbă, fă-ţi un duş şi vino să mănânci şi tu ceva, o să te îmbolnăveşti, stai aşa toată ziua fără pic de mâncare.
Plecă fără să se grăbească, se dezbrăcă roboticeşte, nu se gândea la ceea ce face sau ce urma să facă, era foarte absorbit de anticiparea continuării discuţiei începute cu mama sa. Această stare se prelungi şi în timpul duşului pe care îl termină foarte repede. Se şterse repede ca absolvit de un păcat şi plecă la bucătărie să mănânce. Mâncă foarte repede, fără să spună vreun cuvânt şi se pregăti să se ridice de la masă.
- Gata, pleci? Nu mai stai deloc să vorbim şi noi? Eu habar nu am că trăieşti în casa asta, ai venit şi ai şi plecat, ca dracu’ de tămâie.
- Lasă-mă, mamă, că sunt obosit acum.
- Aşa faci mereu, mă tratezi de parcă nu sunt maică-ta.
Nu încercă să riposteze, plecă privirea în jos, spuse un slab „îmi pare rău” şi se stinse încet precum acel „îmi pare rău” aşezându-se aproape absent pe scaun, şi din nou acea tăcere de mormânt.
- Şi cum a fost la şcoală? Cum ţi s-a părut domnul diriginte?
- A fost bine, cum să fie.
Virgil, datorită timidităţii sale căpătase această imposibilitate de comunicare, chiar dacă ar fi vrut să-i spună mamei sale tot sufletul său nu ar fi putut să-i spună nici măcar un grăunte de praf din acea lume. Începuse să simtă acest handicap, dar acum nu mai putea face nimic, trebuia să se accepte aşa cum devenise. De aceea evita discuţiile, îl făceau să-şi simtă incapacitatea de a comunica simţămintele sale. Cei care nu-l cunoşteau simţeau din partea lui o puternică aversiune, întotdeauna răspunsurile lui erau evazive, era un singuratic, familia sa deja se obişnuise cu tristeţea lui. Când era mai mic părinţii lui au încercat să-l ducă la un psiholog, doctorul le-a spus că este din cauza vârstei şi că în timp se va schimba, dar Virgil continua să-şi construiască un zid în jurul său sperând că nimeni nu-l va sparge.
Tatăl său era plecat de acasă, trebuia să conducă un convoi militar NATO din Kosovo, de fapt să asigure paza transportului. Deodată Virgil se ridică de pe scaun foarte hotărât:
- Sărut mâna pentru masă!
- Să-ţi fie de bine! Unde pleci acum?
- Mă duc să mă plimb cu bicicleta, poate trec şi pe la Albert, nu ştiu.
- Bine, distracţie plăcută. Ai grijă la maşini.
Şi aceasta fusese toată discuţia celor doi în acea zi, şi fiecare zi era la fel, singurătatea devenea principala activitate şi pentru mama lui Virgil, care trebuia să-şi umple timpul cu diferite lucruri mărunte în timp ce soţul ei era plecat de acasă din cauza serviciului. Alexandra Manolache era o persoană foarte veselă, în copilăria ei nu ştiuse niciodată ce este singurătatea, avea un suflet de copil deşi era la vârsta maturităţii. Îi plăcea să se alinte foarte mult în preajma soţului ei pe care îl iubea foarte mult. Poate că datorită ei iubirea lor încă ardea ca la doi tineri îndrăgostiţi. Într-o zi Walter, soţul ei, o întrebă pe Alexandra: „De ce mă iubeşti tu aşa de mult?”, atunci, Alexandra, ca un copil care sare de gâtul tatălui să-l pupe pentru că i-a adus bomboane, se ridică foarte vioi de pe pat şi sărutându-l îi răspunse: „Dacă noi parcă nici nu avem copil în casă, eu pe cine să iubesc? Pe altul? Nu! Dacă nu mă mai vrei plec în lume, dar pe altul n-am să iubesc.” şi toate acestea le spusese cu un zâmbet seducător care ascundea foarte bine, sub izul său adolescentin, vârsta fizică. Singurul pe care nu-l putea fermeca prin felul ei de a fi era fiul lor, veselia ei se lovea ca de blindajul unui tanc rusesc în tristeţea parcă fără margini a singurătăţii lui Virgil. Nu-l putea înţelege, îl simţea foarte diferit faţă de ea, uneori chiar ciudat.
Deşi era întuneric afară, Virgil se obişnuise cu astfel de ieşiri nocturne, era tot o manifestare a singurătăţii firii sale. Plimbarea lui dură doar câteva minute după care se plictisi, nu avea de ce să se plimbe, nu avea nimic de gândit, nimic de lăsat în urmă. Totuşi nu se duse acasă, îşi aminti că în copilărie obişnuia să se ducă pe malul lacului unde rămânea ore întregi pe câte o bancă şi privea unduirile liniştite ale apei în bătaia uşoară a vântului. Era convins că seara lacul se vedea foarte plăcut în lumina palidă a becurilor aprinse în jurul său. Ajunse acolo, îşi sprijini bicicleta de o bancă pe care se şi aşeză, lacul îl privea din adâncimea lui întunecată.
- Îţi place să priveşti lacul?
- E liniştit. E linişte.
- Mda. Cum te cheamă? Eu sunt Raluca.
- Lasă-mă în pace! N-ai altceva de făcut? Eu n-am nevoie de tine, am nevoie de linişte.
- Spune-mi numele tău şi te las în pace.
- Nu vreau.
Se ridică de pe bancă foarte rapid, îşi luă bicicleta şi lăsă în urmă atât lacul cât şi persoana care îl privea foarte uimită, nu se aşteptase la o asemenea replică atât de calmă dar tăietoare în acelaşi timp. Aceasta era încă una dintre calităţile lui Virgil, nu trebuia să ridice tonul vocii pentru ca cineva să-i simtă supărarea.
Îl uimise această plimbare de seară, de ce tocmai la lac, locul lui din copilărie, cine se credea fata aceea de îl întrebase cum îl cheamă? Oare numele contează, o etichetă ştearsă de timp? Acum avea la ce să se gândească, pedala destul de repede dar i se părea că merge încet, gândurile i-o luau înainte dar ştia că le va prinde din urmă. Se lăsă dus uşor în acest dans al sufletului, se alerga pe sine. La un moment dat obosi, fără să-şi dea seama ajunse din nou la lac. Trezindu-se ca dintr-o beţie observă că acea fată încă nu plecase, stătea liniştită pe banca pe care stătuse el şi arunca din când în când câte o pietricică încercând să o facă pe aceasta să sară de cât mai multe ori pe suprafaţa apei. Opri brusc bicicleta şi roţile alunecară scoţând un zgomot destul de strident în liniştea nopţii.
- Te-ai întors? Ştiam eu că m-ai uitat aici, nu reuşeam să-mi dau seama de ce nu am plecat până acum de aici, mă uitaseşi tu.
- Nu, nu te-am uitat, eşti proastă şi d-aia nu ţi-ai dat seama.
- Te-ai aştepta să mă supăr, nu? Uite că nu mă supăr, mă! Acum suntem doi ciudaţi! Aşa că ne potrivim. Dar spune-mi cum te cheamă.
- Nu vreau.
Din nou se urcă pe bicicletă şi se pregăti să plece.
- Aşa îţi iei tu la revedere? Cu „nu vreau”? Atunci „nici eu nu vreau”!
- Nici nu ţi-a cerut cineva ceva.
- Ştii tu, mă? Poate mi-a cerut cineva să-ţi sucesc minţile şi să te înec în lac.
- Prostii.
- Poate, dar tu nu vei afla niciodată asta pentru că vei pleca acum şi nu mă vei mai vedea niciodată. Hai mă, spune-mi cum te cheamă, te rog!
- Dacă-ţi spun, mă laşi în pace?
- Da.
- Virgil.
- Nu mă minţi, nu?
- Ce-aş câştiga?
- Mersi, eşti un dulce!
Virgil aşteptă o vreme şi văzând că Raluca nu mai spunea nimic îşi îndreptă bicicleta spre aleea care ducea la ieşirea din parc, se pregăti să plece zâmbi uşor, abia vizibil, spuse un „Nu vreau” şi plecă. În urma sa auzi un râs cristalin şi pe fată strigând „nici eu nu vreau, Virgil!”. Plecă încet, fără să se grăbească. Era mulţumit de întâmplare, era mulţumit de el, de spontaneitatea lui, nu a avut când să anticipeze situaţia şi cu toate astea a reacţionat aşa cum i se părea lui corect să reacţioneze şi asta îl făcea fericit, îi dădea mulţumire şi încredere în sine.
Virgil ajunse în sfârşit acasă. Alexandra îl aştepta, ca de obicei, cu o cană de ciocolată caldă.
- Gata plimbarea?
- Da! Am venit până la urmă şi acasă.
- Ai trecut pe la Albert?
- N-am mai trecut, m-am plimbat pe la lac.
- Era cineva la pescuit?
- Nu! şi Virgil zâmbi puţin.
- Hai să te pup că mă duc să mă culc. Să te culci şi tu că mâine te duci la şcoala de dimineaţă.
- Bine, mamă.
Îşi aminti de agendă, se duse în camera lui şi o luă la bucătărie ca să mai citească din ea în timp ce bea ciocolata. O deschise şi începu să citească. După ce termină cana de ciocolată se duse la culcare. Încerca să adoarmă dar gândul îi era la fata de la lac, la Raluca. Stătea pe întuneric cu ochii deschişi privind în gol spre tavan. Încet încet gândurile începură să-şi piardă consistenţa, deveniseră ca un delir, respiraţia mai grea şi sacadată şi Virgil adormi. Ultimul său gând se oprise în rândurile agendei, ultimul paragraf pe care îl citise:
„Mă simt ca un idiot care iubeşte o stană de piatră. Nimic din ce fac nu te mişcă, ce trebuie să fac să-mi acorzi puţină afecţiune? Nu vezi cum sufletul meu se stinge la picioarele tale iar tu continui să-l calci în picioare?”