joi, 29 noiembrie 2007

Balul bobocilor


Capitolul IV


Virgil devenise deja celebru pentru agenda pe care o purta tot timpul cu el şi pe care o citea oricând avea puţin timp liber. Citise cel puţin o dată toată agenda dar simţea nevoia de fiecare dată când termina să o ia de la capăt, devenise mica lui obsesie pentru că în rândurile pe care le citea se regăsea cât de puţin şi de fiecare dată când citea se autosugestiona că cel care scrisese în acea agendă îi seamănă tot mai mult.
- Ce mai faci, Virgil?
- Nu vezi? Citesc.
- Citeşti porcăria aia de când a început şcoala. Tu nu mai ai altceva de citit ? Uite îţi aduc eu Playboy. Te mai cultivi şi tu.
Cel care îl întrerupse din lectură nu era altul decât Albert Surianu. Virgil se simţi puţin stânjenit de intervenţia colegului său, mai ales că acesta încercă să-i smulgă agenda din mână.
- Lasă-mă în pace ! Am treabă acum.
- Hai, mă ! Îl iei şi tu acasă la una mică, ce dracu’, nu te omoară !
- Termină ! Doar ştii că mă scârbeşte chestia asta. Dacă asta e soluţia ta nu trebuie să fie şi a mea.
- Bine, mă, Virgil Perfectescu. Dar măcar fă-ţi şi tu o prietenă, că Ciprian ăla pe care îl tot citeşti a avut prietenă. Ia şi tu exemplu.
- Ce trebuie să facă omul ca să scape de tine ?
- Nu are ce. Ghinionul tău că suntem colegi de bancă.
- Mă laşi acum să citesc ?
Albert dădu să plece dar se răzgândi. Se aşeză lângă Virgil şi îşi scoase cărţile pentru materia următoare. Îl privea oarecum cu admiraţie pe Virgil, avea o comportare care îl făcea să pară că poate ajunge departe, se lăsa foarte puţin influenţat de cei din jur de parcă toţi s-ar sparge în tăria lui ca o figurină de porţelan în stâncile unui munte, iar alegerile pe care le făcea parcă erau dictate de o mecanică a eticii sale interioare.
- Scuze ca te deranjez iar, ai făcut tema la logică?
- Da, uite aici caietul, vezi ce înţelegi.
- Auzi? Cine e Acular?
- Este Raluca scris de la coada la cap! răspunse Virgil aproape mecanic fără să ridice ochii din agendă.
- Aha, deci „Acular etse aetsogard iiţeiv elem” este o propoziţie în care toate cuvintele sunt scrise de la coadă la cap… deci ar veni…
- Ce faci mă? se repezi Virgil luându-i caietul din mână. Uitase că la sfârşitul caietului erau scrise acele cuvinte.
- Prea târziu colega, am văzut ce scrie: Raluca este dragostea vieţii mele. Nu ştiam că ai prietenă, cine este?
- Este pentru ceva ce scriu eu acum! încercă să improvizeze Virgil dar tremuratul glasului şi înroşirea evidentă a feţei nu îl ajutau însă deloc. Nu există nici o Raluca, îmi pare rău că te dezamăgesc.
- Cum zici tu dar când încerci să spui adevărul trebuie să te mai pudrezi puţin că te-ai aprins cam mult la faţă.
Nici Virgil şi nici Albert nu au continuat discuţia. În mare parte pentru că începuseră ora. Era o oră plictisitoare în care tot ce trebuia să facă era să scrie după dictare şi să lase gândurile să zboare libere. Virgil se gândea la acea frază, nu ştia de ce a scris-o, dar după ce a scris-o se simţea mai liniştit, era confirmarea că iubeşte pe cineva chiar dacă el nu se simţea diferit faţă de cum se ştia. Era convins că cineva o va citi şi de aceea alesese să o codifice scriind cuvintele de la coadă la cap. Dar totuşi de ce a scris-o? Gândul acesta nu îi dădea pace chiar dacă pixul îşi urma cursul firesc înşirând pe foaie cuvintele dictate. Auzea cuvintele dar nu le asculta, se simţea atras de descoperirea enigmei acelei declaraţii dragoste: „Acular etse aetsogard iiţeiv elem”.
- Psst! Virgil, în pauză vorbim despre Acular, ai înţeles, nu te pot lăsa să scapi cu aşa ceva.
Virgil nu îi răspunse, ştia că aşa se va întâmpla, îl cunoştea foarte bine pe Albert. Încuviinţă încet din cap în aşa fel încât profesorul să nu se prindă şi reveni la starea lui de scrib gânditor. Îşi continuă meditaţia asupra acelor cuvinte. Ştia foarte bine cine era Raluca. O văzuse la lac în noaptea aceea şi deşi era întuneric apucase să-i vadă destul de clar trăsăturile şi nu i se păru deloc frumoasă. Şi totuşi scrisese despre ea ca e dragostea vieţii lui aproape fără să vrea, fără să-şi dea seama. El ştia foarte bine că nu putea să simtă ceva pentru acea fată stranie de la lac. De fapt nici nu merita să se gândească la ea, nu ii aducea nici un beneficiu dar ii făcea plăcere. I-ar fi plăcut să o vadă din nou.
Ora se termină şi Albert veni foarte prompt lângă Virgil.
- Aştept, spune-mi cine e, de unde e, ce face, tot!
- Stai să mă duc să-mi iau un suc.
- Nu-ţi iei nimic, să mori de sete! Îmi spui tot ca la poliţie!
- E o fată pe care am întâlnit-o într-o seara la lac când mă plimbam cu bicicleta, atâta tot.
- Aha… şi cum de a devenit dragostea vieţii tale doar într-o seară?
- Asta chiar nu ştiu, uite mă gândeam şi în timpul orei la treaba asta şi chiar nu îmi dau seama. De fapt nu simt nimic pentru ea.
- Mdeah, speram şi eu că am un motiv să te bârfesc pe la spate! şi începu să râdă. Şi chiar nu simţi nimic pentru ea?
- Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu sunt îndrăgostit de nimeni.
- Când o să te văd pe tine îndrăgostit mă duc să fac mătănii la mănăstire. Hai fugi să-ţi iei sucul. Dar dacă te mai întâlneşti cu Acular să-mi povesteşti tot, ai înţeles?
- Roger, Albert.
După cursuri Virgil plecă singur spre casă, aşa cum făcea de obicei. Lucrul care îi plăcea cel mai mult la singurătatea lui erau deliberările interioare pe diverse teme, iar atunci când mergea singur pe o stradă sau se plimba cu bicicleta putea delibera fără grijă pentru că ştia că nu va ajunge niciodată la o concluzie, iar la finalul plimbării toate discuţiile pe care le purta cu sine se înglobau în universul său interior şi erau eventual continuate cu argumente noi la următoarea plimbare. Acum Virgil îşi imagina că este faţă în faţă cu Raluca şi încerca să creeze dialoguri cu ea pe diferite teme. Fără să-şi dea seama în mintea lui se năştea o nouă Raluca, pentru care inventa el replicile şi reacţiile ca un adevărat regizor şi de fiecare dată când şirul replicilor mergea într-o direcţie fără ieşire sau care nu-i convenea „regizorului” relua discuţia de la capăt modificând acolo unde era cazul. Astfel Virgil a aflat că Raluca era cu doi ani mai mare ca el şi era venită de curând în oraş. Fantezia lui a mers mai departe şi a creat şi un alt prenume pentru Raluca, pe care o chema şi Angela. Părinţii ei erau despărţiţi şi ea locuia cu mama ei. Nu avea nici un frate sau soră dar se înţelegea foarte bine cu o verişoară care era tot singură la părinţi şi pe care o iubea ca pe o soră.
Procesul acesta de „cunoaştere” a Ralucăi ar mai fi durat dacă Virgil nu s-ar fi trezit în faţa uşii care îl despărţea de „acasă”. Aşa că discuţiile sale s-au îndosariat şi au fost puse la arhivă pentru a fi reluate mai târziu cu aceeaşi pasiune de a substitui realitatea prin imaginaţie.

Niciun comentariu: