Balul bobocilor

Capitolul III

Trecuseră câteva săptămâni de la întâlnirea de la lac şi Virgil aproape că uitase acest episod scurt al vieţii sale. Temele şi cititul îl ţinuseră în casă destul de mult timp şi de aceea în ultima vreme nu mai ajunsese la lacul care îl fascina atât de mult. Era sâmbăta şi Virgil îşi impusese să iasă afară să se plimbe. Stătuse prea mult între aceiaşi pereţi încât le învăţase toate contururile. Era seara, perioada lui preferata din zi, aşa că îşi luă bicicleta şi începu să se plimbe prin apropierea blocului unde locuia depărtându-se puţin câte puţin până când acesta se pierdu în spatele altor blocuri şi case.
- Virgil, stai puţin!
Se opri şi se uită înapoi dar nu recunoscu silueta feminină care venea spre el. Când se apropie suficient de mult îşi dădu seama că era Raluca. Nu şi-ar fi dorit altceva decât să plece de acolo ca şi cum nu ar fi întâlnit-o niciodată, iar persoana care l-a strigat nu a făcut decât o glumă proastă strigându-l, sau l-a confundat cu altcineva. Dar Raluca ajunsese suficient de aproape încât nu mai putea apela la această soluţie salvatoare.
- Da, m-ai strigat?
- Da! răspunse cu un zâmbet adorabil care însă nu avusese nici un efect asupra lui Virgil. Prima dată nu am fost sigură că eşti tu dar până la urmă am recunoscut bicicleta. Te superi dacă vin şi eu la plimbare?
Virgil se uita la Raluca de parcă ar fi aşteptat prima ocazie să spele putina. Totuşi îl anima puţină curiozitate care îl indemna să afle ce se află în spatele acestei priviri de copil.
- Am cum să te opresc să nu vii?
- N-ai nici o şansă! decretă Raluca de parcă ar fi dat un verdict. Hai că vin repede. Să ştii că eu locuiesc prin apropiere.
O urmări cu privirea până dispăru în curtea unei case din apropiere. Dintr-o dată începu să simtă o nervozitate interioară, voia să fie el însuşi dar ştia că nu va putea. Ştia că prezenţa Ralucăi îl va intimida din simplul motiv că nu o cunoştea. Dacă ar fi considerat-o frumoasă ar fi avut un motiv în plus de nervozitate. I-ar fi plăcut să mai stea să se auto-analizeze dar Raluca îşi făcu apariţia şi trebuia să se pregătească să reia plimbarea.
- Gata, m-am întors.
- Unde vrei să mergem?
- Mergem unde vrei tu, tocmai m-ai scos la o întâlnire, improvizează şi tu.
Voia să riposteze dar mintea lui părea vidă, toate cuvintele i se păreau serbede şi nimic nu părea să exprime ceea ce voia sa spună. Porni încet înainte, fără să spună încotro.
- Cum de eşti aşa tăcut?
- Poate nu am chef de vorbă.
- Mda, dar nu te plictiseşti să pedalezi aşa de unul singur, fără să vorbeşti cu nimeni?
- Dacă m-ar fi deranjat m-aş mai fi plimbat singur?
Virgil se simţea oarecum încolţit de curiozitatea Ralucăi, el era prin definiţie singur, se simţea bine în felul asta, de ce ar vrea să-l facă să se simtă vinovat pentru că alegea izolarea?
- Pun pariu că te întrec! încercă Raluca să destindă atmosfera printr-o glumă copilărească.
- N-ai decât, dar o să alergi singură.
- Am ieşit cu tine la plimbare aşa că nu te părăsesc. Dar tu ce zodie eşti?
- Capricorn, de ce?
- Păi eu sunt săgetător şi voiam să văd dacă ne potrivim.
Şi zâmbi scurt. După care urmă iar o perioadă de tăcere în care nu se auzeau decât bicicletele şi maşinile care treceau pe şosea.
- Hai să ne luăm la întrecere, vrei?
- Nu!
- Dacă nu ai spirit de competiţie mă tem că nu mă voi căsători cu tine.
- Nicio pierdere, oricum nu aveam de gând să mă însor.
- Păcat, ai fi fost un soţ minunat, nu spui nimic, nu ceri nimic şi accepţi orice.
Din nou cel mai bun răspuns pe care putu Virgil să-l dea era tăcerea. Era limba pe care o ştia cel mai bine şi pe care o adusese la perfecţiune.
- Auzi Virgil?
- Da, aud.
- Hai să mergem la lac, vrei?
- Bine.
Răspunsese aproape fără să aibă nici o reacţie, ghemul din stomac nu-i dădea pace, simţea nevoia să spună mai mult dar ideile i se spulberaseră complet în minte. Cu siguranţă lacul îi va împrumuta puţin din liniştea şi calmul său.
- Hai că am ajuns, uite banca aia, putem să stăm acolo.
Din nou Virgil nu a avut nici o obiecţie.
- Ce bine, uite, se vede şi luna de aici.
Se aşezaseră unul lângă celălalt pe bancă cu bicicletele sprijinite de-o parte şi de alta a băncii. Iniţial Virgil se aşezase asigurându-şi o distanţă confortabilă faţă de Raluca. Dar fără să-şi dea seama se trezi că este atins de capul fetei care căuta sprijin pe umărul său.
- Hmm, ce bine e!
Ştia că trebuie să reacţioneze într-un fel. Ar fi vrut să plece, să se întoarcă în camera pe care o ştia atât de bine, dar până să ia această decizie mâinile lui, cu care voia să o îndepărteze pe Raluca, l-au trădat cuprinzând-o de umeri şi mijloc.
- Măi, eu văd că ţie îţi cam place de mine.