luni, 26 noiembrie 2007

Balul bobocilor


Capitolul 1



„Ţin acum lângă mine singurul lucru care îmi aduce aminte de o iubire pierdută în întunecimea trecutului, un iepure de pluş care cu greu mai păstrează parfumul lui de odinioară, atât de unic. Şi-mi aduc aminte cum a început totul, viaţa din liceu, viaţa mea din familie şi parcă aş vrea ca totul să mi se întoarcă acasă. Ce viaţă tristă am.”
- A cui este agenda asta?
- Nu e a ta?
- Nu, am găsit-o aici în bancă.
- Poate că este a celor care au terminat. A cui scrie că este?
- Pravilă Ciprian. Îl cunoşti?
- Nu. Las-o dracu’ şi hai că ne aşteaptă dirigu’.
„Privesc, din centrul camerei mele, pe tavan şi parcă văd unduirile ei în vâlvătaia lumânării, de fapt în umbrele de pe tavan. Mi-e dor de ea. Aş vrea să fie acum lângă mine. Unde eşti iubirea vieţii mele?”
Iată că a sosit şi prima zi de şcoală, după o lungă vacanţă de vară absolvenţii şcolii generale au intrat astăzi în rândurile liceenilor. Toţi erau cu o privire gravă, plini de emoţii, cei mai mulţi cu flori pentru diriginţi. Doi dintre aceştia erau doi foşti colegi de generală, Albert Surianu şi Virgil Manolache, acum colegi de clasă la liceu. Cei doi încercau să-şi găsească cele mai bune bănci înainte ca dirigintele împreună cu clasa să intre în sala de clasă. Încercaseră în mai multe săli dar nicăieri nu reuşiseră să descopere scris pe uşă CLASA A IX-A C. Dirigintele îi cunoştea pe cei doi, ca de altfel pe aproape toţi colegii lor, şi îi rugase să vină la careul de început pentru a mai discuta câte ceva cu ei despre ce vor face în acel an. Dirigintele lor era Gabriel Novacu, om destul de bătrân dar care îşi ascundea foarte bine vârsta prin vigoarea care îl caracteriza atât fizic cât şi psihic. Careul deja începuse şi cei din primele rânduri erau deja atenţi la vorbele directorului.
- Măi băieţi, aveţi emoţii? începu d-l Novacu să-i întrebe pe elevii săi.
- Puţin.
- Nu aveţi de ce măi băieţi. La liceu trebuie să respectaţi câteva reguli şi să-i învăţaţi pe profesori. După aia e floare la urechea fetei ăleia frumoase de acolo. Hai măi băieţi fiţi bărbaţi, iete pe ăla, mai are un pic şi rupe florile de tremurat. Cărţi aveţi?
- Nu ştim domnule diriginte, nu ne cunoaştem între noi.
- Cum măi băieţi, cum aşa! Păi eu când am venit la liceu cunoşteam pe toată lumea, îi ştiam şi pe ăia de-a XII-a. Nu cunoaşteţi voi fetele de-a IX-a?
- Mai cunoaştem noi, dar nu ştim pe toată lumea.
- Avem măi băieţi fete frumoase în clasă? Madam Buză aşa zicea, cică „nea Gabriel a dat norocul peste mata, ai o grămadă de fete în clasă.” Voi câţi băieţi sunteţi?
- Cred că suntem cincisprezece.
- Hai că a terminat şi dom’ director. Hai că mergem în a treia clasă de sus, vedeţi că are uşa crăpată pe mijloc, a vrut un bou să iasă pe acolo şi nu scria pe uşă „Trage”, şi nu a ştiut amărâtul. Clasa a IX-a C haideţi toţi în clasa a treia de sus, ne vedem acolo peste un sfert de oră.
Gabriel Novacu era profesor de matematică, dar reuşea de multe ori să-şi surprindă colegii săi prin activităţile sale nu întotdeauna legate de domeniul său. Îi plăcea foarte mult să citească, să se plimbe seara dar în primul rând să joace şah, era jocul său preferat.
Virgil Manolache păstrase agenda găsită şi începuse să o răsfoiască din nou din cauza lipsei de alte preocupări. Citea rând cu rând fără pic de ruşine faţă de ceilalţi sau faţă de sine că pătrundea în intimitatea unei persoane necunoscute.
Abia după trei sferturi de oră dirigintele lor sosi, era îmbrăcat la costum, în fiecare an venea în prima zi de şcoală cu un costum nou pe care reuşea să-l tocească până la sfârşitul anului, cu nişte pantofi foarte bine lustruiţi, cravata legată printr-un nod mic şi bine aranjat, probabil că petrecuse cel puţin câteva ore pentru a-şi pregăti hainele şi încălţămintea. Părea o persoană foarte meticuloasă dar fără însă a pierde timpul în amănunte neesenţiale.
- Mă scuzaţi măi băieţi, dar a trebuit să mă cert cu dom’ director, aşa discutăm noi, ca doi oameni inteligenţi. Mă bucur să vă văd, sunt sigur că şi voi la fel. După cum vă imaginaţi voi şi după cum aţi auzit de la părinţii care au pus pile să vă fiu profesor, eu sunt Gabriel Novacu, sunt dirigintele vostru şi vom face matematica de acum încolo împreună, cel puţin majoritatea. Ştiu că prin liceu mi se mai spune şi Baba Novac, dar aş prefera să nu apelaţi la acest, hai să-i spun diminutiv. Nu-mi place să văd absenţe în catalog, aşa că vă rog să faceţi în aşa fel încât să nu apară prea multe. Temele pe care le dau vreau să le rezolvaţi, nu vă oblig să le faceţi dar vă vor ajuta să înţelegeţi materia şi să luaţi note mari. Orice probleme aveţi mă puteţi întreba. Pentru cei „interesaţi” vă spun că nu dau meditaţii acasă, tot ce aveţi nevoie să vă predau o voi face la scoală. Dacă sunt destui interesaţi putem organiza un cerc de matematică. Bun… şi acum să vă cunosc şi eu pe dumneavoastră. Am să vă rog să-mi spuneţi fiecare numele şi dacă aveţi rezultate lăudabile să vă lăudaţi.
Îi asculta pe fiecare în parte cu multă grijă şi uneori îi întreba de părinţi dacă au fost elevii lui, îi privea adânc în ochi şi încerca la fiecare să ghicească geniul. Cei treizeci şi şase de ani în învăţământ îl învăţaseră să ghicească dintr-o privire tot sufletul unui adolescent.
- Domnu’ Manolache, este interesantă lectura dumneata?
- Mă scuzaţi.
- În agendă se scrie, nu se citeşte, înseamnă că aia ori nu este agenda ta ori ţi-e dor de vremuri trecute, dar asta este treaba dumneata. Pe viitor o să vă rog să încetaţi orice activitate adiacentă în timpul orelor de curs, cel puţin la matematică, la restul vă priveşte mai mult pe voi. Acum pentru că ştiu şi eu cine o să mă înjure pe stradă, cred că am terminat pe ziua de azi. Sunteţi liberi!
Plecaseră toţi, fiecare cu un grup mic de cunoscuţi, făceau multă gălăgie, întâlnirea cu noul diriginte îi uimise puţin. Virgil se retrase la umbra unui nuc şi sprijinindu-se de trunchiul său redeschise agenda şi începu să citească aţâţat de o curiozitate aproape feminină. Citi astfel preţ de câteva ore. Se gândi să-l caute pe acest Pravilă Ciprian, din agenda căruia citea. Ar fi vrut să-l întâlnească, să-l cunoască, să-i vorbească, era eroul din jurnal, ca eroul unui roman de dragoste, doar că pe primul putea să-l vadă, să ia contactul direct cu el.

5 comentarii:

Anonim spunea...

ehei ... 8-> ... pe vremea aia imi placea si mie matematica :)

Tuesday November 27, 2007 - 11:33am (EET) by adi

Mihai spunea...

He he, pe vremea aia mai stiam matematica ;)).

Tuesday November 27, 2007 - 12:40pm (EET)

Anonim spunea...

pe vremea aia (adica relativ recent...nu chiar pe vremea dinozaurilor)imi placeau si mie...pauzele. :-)
mi s.a facut dor de liceu, si de scarboseniile de colegi

Tuesday November 27, 2007 - 01:21pm (PST) by Noir Désir

Mihai spunea...

Sfatul meu e sa nu incerci o reuniune de gasca, e doar un prilej de a-i barfi pe cei care nu au venit :)))). Iti spun din experientza :P.

Tuesday November 27, 2007 - 11:31pm (EET)

Anonim spunea...

mai, imi place foarte mult de dirigu' asta, Novac, seamana foarte tare cu dirigu' meu, care era de romana...Bravo! e un inceput promitator!

Wednesday November 28, 2007 - 09:21am (EET) by Vecinica