Balul bobocilor

Capitolul IV

Virgil devenise deja celebru pentru agenda pe care o purta tot timpul cu el şi pe care o citea oricând avea puţin timp liber. Citise cel puţin o dată toată agenda dar simţea nevoia de fiecare dată când termina să o ia de la capăt, devenise mica lui obsesie pentru că în rândurile pe care le citea se regăsea cât de puţin şi de fiecare dată când citea se autosugestiona că cel care scrisese în acea agendă îi seamănă tot mai mult.
- Ce mai faci, Virgil?
- Nu vezi? Citesc.
- Citeşti porcăria aia de când a început şcoala. Tu nu mai ai altceva de citit ? Uite îţi aduc eu Playboy. Te mai cultivi şi tu.
Cel care îl întrerupse din lectură nu era altul decât Albert Surianu. Virgil se simţi puţin stânjenit de intervenţia colegului său, mai ales că acesta încercă să-i smulgă agenda din mână.
- Lasă-mă în pace ! Am treabă acum.
- Hai, mă ! Îl iei şi tu acasă la una mică, ce dracu’, nu te omoară !
- Termină ! Doar ştii că mă scârbeşte chestia asta. Dacă asta e soluţia ta nu trebuie să fie şi a mea.
- Bine, mă, Virgil Perfectescu. Dar măcar fă-ţi şi tu o prietenă, că Ciprian ăla pe care îl tot citeşti a avut prietenă. Ia şi tu exemplu.
- Ce trebuie să facă omul ca să scape de tine ?
- Nu are ce. Ghinionul tău că suntem colegi de bancă.
- Mă laşi acum să citesc ?
Albert dădu să plece dar se răzgândi. Se aşeză lângă Virgil şi îşi scoase cărţile pentru materia următoare. Îl privea oarecum cu admiraţie pe Virgil, avea o comportare care îl făcea să pară că poate ajunge departe, se lăsa foarte puţin influenţat de cei din jur de parcă toţi s-ar sparge în tăria lui ca o figurină de porţelan în stâncile unui munte, iar alegerile pe care le făcea parcă erau dictate de o mecanică a eticii sale interioare.
- Scuze ca te deranjez iar, ai făcut tema la logică?
- Da, uite aici caietul, vezi ce înţelegi.
- Auzi? Cine e Acular?
- Este Raluca scris de la coada la cap! răspunse Virgil aproape mecanic fără să ridice ochii din agendă.
- Aha, deci „Acular etse aetsogard iiţeiv elem” este o propoziţie în care toate cuvintele sunt scrise de la coadă la cap… deci ar veni…
- Ce faci mă? se repezi Virgil luându-i caietul din mână. Uitase că la sfârşitul caietului erau scrise acele cuvinte.
- Prea târziu colega, am văzut ce scrie: Raluca este dragostea vieţii mele. Nu ştiam că ai prietenă, cine este?
- Este pentru ceva ce scriu eu acum! încercă să improvizeze Virgil dar tremuratul glasului şi înroşirea evidentă a feţei nu îl ajutau însă deloc. Nu există nici o Raluca, îmi pare rău că te dezamăgesc.
- Cum zici tu dar când încerci să spui adevărul trebuie să te mai pudrezi puţin că te-ai aprins cam mult la faţă.
Nici Virgil şi nici Albert nu au continuat discuţia. În mare parte pentru că începuseră ora. Era o oră plictisitoare în care tot ce trebuia să facă era să scrie după dictare şi să lase gândurile să zboare libere. Virgil se gândea la acea frază, nu ştia de ce a scris-o, dar după ce a scris-o se simţea mai liniştit, era confirmarea că iubeşte pe cineva chiar dacă el nu se simţea diferit faţă de cum se ştia. Era convins că cineva o va citi şi de aceea alesese să o codifice scriind cuvintele de la coadă la cap. Dar totuşi de ce a scris-o? Gândul acesta nu îi dădea pace chiar dacă pixul îşi urma cursul firesc înşirând pe foaie cuvintele dictate. Auzea cuvintele dar nu le asculta, se simţea atras de descoperirea enigmei acelei declaraţii dragoste: „Acular etse aetsogard iiţeiv elem”.
- Psst! Virgil, în pauză vorbim despre Acular, ai înţeles, nu te pot lăsa să scapi cu aşa ceva.
Virgil nu îi răspunse, ştia că aşa se va întâmpla, îl cunoştea foarte bine pe Albert. Încuviinţă încet din cap în aşa fel încât profesorul să nu se prindă şi reveni la starea lui de scrib gânditor. Îşi continuă meditaţia asupra acelor cuvinte. Ştia foarte bine cine era Raluca. O văzuse la lac în noaptea aceea şi deşi era întuneric apucase să-i vadă destul de clar trăsăturile şi nu i se păru deloc frumoasă. Şi totuşi scrisese despre ea ca e dragostea vieţii lui aproape fără să vrea, fără să-şi dea seama. El ştia foarte bine că nu putea să simtă ceva pentru acea fată stranie de la lac. De fapt nici nu merita să se gândească la ea, nu ii aducea nici un beneficiu dar ii făcea plăcere. I-ar fi plăcut să o vadă din nou.
Ora se termină şi Albert veni foarte prompt lângă Virgil.
- Aştept, spune-mi cine e, de unde e, ce face, tot!
- Stai să mă duc să-mi iau un suc.
- Nu-ţi iei nimic, să mori de sete! Îmi spui tot ca la poliţie!
- E o fată pe care am întâlnit-o într-o seara la lac când mă plimbam cu bicicleta, atâta tot.
- Aha… şi cum de a devenit dragostea vieţii tale doar într-o seară?
- Asta chiar nu ştiu, uite mă gândeam şi în timpul orei la treaba asta şi chiar nu îmi dau seama. De fapt nu simt nimic pentru ea.
- Mdeah, speram şi eu că am un motiv să te bârfesc pe la spate! şi începu să râdă. Şi chiar nu simţi nimic pentru ea?
- Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu sunt îndrăgostit de nimeni.
- Când o să te văd pe tine îndrăgostit mă duc să fac mătănii la mănăstire. Hai fugi să-ţi iei sucul. Dar dacă te mai întâlneşti cu Acular să-mi povesteşti tot, ai înţeles?
- Roger, Albert.
După cursuri Virgil plecă singur spre casă, aşa cum făcea de obicei. Lucrul care îi plăcea cel mai mult la singurătatea lui erau deliberările interioare pe diverse teme, iar atunci când mergea singur pe o stradă sau se plimba cu bicicleta putea delibera fără grijă pentru că ştia că nu va ajunge niciodată la o concluzie, iar la finalul plimbării toate discuţiile pe care le purta cu sine se înglobau în universul său interior şi erau eventual continuate cu argumente noi la următoarea plimbare. Acum Virgil îşi imagina că este faţă în faţă cu Raluca şi încerca să creeze dialoguri cu ea pe diferite teme. Fără să-şi dea seama în mintea lui se năştea o nouă Raluca, pentru care inventa el replicile şi reacţiile ca un adevărat regizor şi de fiecare dată când şirul replicilor mergea într-o direcţie fără ieşire sau care nu-i convenea „regizorului” relua discuţia de la capăt modificând acolo unde era cazul. Astfel Virgil a aflat că Raluca era cu doi ani mai mare ca el şi era venită de curând în oraş. Fantezia lui a mers mai departe şi a creat şi un alt prenume pentru Raluca, pe care o chema şi Angela. Părinţii ei erau despărţiţi şi ea locuia cu mama ei. Nu avea nici un frate sau soră dar se înţelegea foarte bine cu o verişoară care era tot singură la părinţi şi pe care o iubea ca pe o soră.
Procesul acesta de „cunoaştere” a Ralucăi ar mai fi durat dacă Virgil nu s-ar fi trezit în faţa uşii care îl despărţea de „acasă”. Aşa că discuţiile sale s-au îndosariat şi au fost puse la arhivă pentru a fi reluate mai târziu cu aceeaşi pasiune de a substitui realitatea prin imaginaţie.

Balul bobocilor

Capitolul III

Trecuseră câteva săptămâni de la întâlnirea de la lac şi Virgil aproape că uitase acest episod scurt al vieţii sale. Temele şi cititul îl ţinuseră în casă destul de mult timp şi de aceea în ultima vreme nu mai ajunsese la lacul care îl fascina atât de mult. Era sâmbăta şi Virgil îşi impusese să iasă afară să se plimbe. Stătuse prea mult între aceiaşi pereţi încât le învăţase toate contururile. Era seara, perioada lui preferata din zi, aşa că îşi luă bicicleta şi începu să se plimbe prin apropierea blocului unde locuia depărtându-se puţin câte puţin până când acesta se pierdu în spatele altor blocuri şi case.
- Virgil, stai puţin!
Se opri şi se uită înapoi dar nu recunoscu silueta feminină care venea spre el. Când se apropie suficient de mult îşi dădu seama că era Raluca. Nu şi-ar fi dorit altceva decât să plece de acolo ca şi cum nu ar fi întâlnit-o niciodată, iar persoana care l-a strigat nu a făcut decât o glumă proastă strigându-l, sau l-a confundat cu altcineva. Dar Raluca ajunsese suficient de aproape încât nu mai putea apela la această soluţie salvatoare.
- Da, m-ai strigat?
- Da! răspunse cu un zâmbet adorabil care însă nu avusese nici un efect asupra lui Virgil. Prima dată nu am fost sigură că eşti tu dar până la urmă am recunoscut bicicleta. Te superi dacă vin şi eu la plimbare?
Virgil se uita la Raluca de parcă ar fi aşteptat prima ocazie să spele putina. Totuşi îl anima puţină curiozitate care îl indemna să afle ce se află în spatele acestei priviri de copil.
- Am cum să te opresc să nu vii?
- N-ai nici o şansă! decretă Raluca de parcă ar fi dat un verdict. Hai că vin repede. Să ştii că eu locuiesc prin apropiere.
O urmări cu privirea până dispăru în curtea unei case din apropiere. Dintr-o dată începu să simtă o nervozitate interioară, voia să fie el însuşi dar ştia că nu va putea. Ştia că prezenţa Ralucăi îl va intimida din simplul motiv că nu o cunoştea. Dacă ar fi considerat-o frumoasă ar fi avut un motiv în plus de nervozitate. I-ar fi plăcut să mai stea să se auto-analizeze dar Raluca îşi făcu apariţia şi trebuia să se pregătească să reia plimbarea.
- Gata, m-am întors.
- Unde vrei să mergem?
- Mergem unde vrei tu, tocmai m-ai scos la o întâlnire, improvizează şi tu.
Voia să riposteze dar mintea lui părea vidă, toate cuvintele i se păreau serbede şi nimic nu părea să exprime ceea ce voia sa spună. Porni încet înainte, fără să spună încotro.
- Cum de eşti aşa tăcut?
- Poate nu am chef de vorbă.
- Mda, dar nu te plictiseşti să pedalezi aşa de unul singur, fără să vorbeşti cu nimeni?
- Dacă m-ar fi deranjat m-aş mai fi plimbat singur?
Virgil se simţea oarecum încolţit de curiozitatea Ralucăi, el era prin definiţie singur, se simţea bine în felul asta, de ce ar vrea să-l facă să se simtă vinovat pentru că alegea izolarea?
- Pun pariu că te întrec! încercă Raluca să destindă atmosfera printr-o glumă copilărească.
- N-ai decât, dar o să alergi singură.
- Am ieşit cu tine la plimbare aşa că nu te părăsesc. Dar tu ce zodie eşti?
- Capricorn, de ce?
- Păi eu sunt săgetător şi voiam să văd dacă ne potrivim.
Şi zâmbi scurt. După care urmă iar o perioadă de tăcere în care nu se auzeau decât bicicletele şi maşinile care treceau pe şosea.
- Hai să ne luăm la întrecere, vrei?
- Nu!
- Dacă nu ai spirit de competiţie mă tem că nu mă voi căsători cu tine.
- Nicio pierdere, oricum nu aveam de gând să mă însor.
- Păcat, ai fi fost un soţ minunat, nu spui nimic, nu ceri nimic şi accepţi orice.
Din nou cel mai bun răspuns pe care putu Virgil să-l dea era tăcerea. Era limba pe care o ştia cel mai bine şi pe care o adusese la perfecţiune.
- Auzi Virgil?
- Da, aud.
- Hai să mergem la lac, vrei?
- Bine.
Răspunsese aproape fără să aibă nici o reacţie, ghemul din stomac nu-i dădea pace, simţea nevoia să spună mai mult dar ideile i se spulberaseră complet în minte. Cu siguranţă lacul îi va împrumuta puţin din liniştea şi calmul său.
- Hai că am ajuns, uite banca aia, putem să stăm acolo.
Din nou Virgil nu a avut nici o obiecţie.
- Ce bine, uite, se vede şi luna de aici.
Se aşezaseră unul lângă celălalt pe bancă cu bicicletele sprijinite de-o parte şi de alta a băncii. Iniţial Virgil se aşezase asigurându-şi o distanţă confortabilă faţă de Raluca. Dar fără să-şi dea seama se trezi că este atins de capul fetei care căuta sprijin pe umărul său.
- Hmm, ce bine e!
Ştia că trebuie să reacţioneze într-un fel. Ar fi vrut să plece, să se întoarcă în camera pe care o ştia atât de bine, dar până să ia această decizie mâinile lui, cu care voia să o îndepărteze pe Raluca, l-au trădat cuprinzând-o de umeri şi mijloc.
- Măi, eu văd că ţie îţi cam place de mine.

Balul bobocilor

Capitolul II

Virgil ajunse acasă foarte târziu, mai mult se plimbase prin parc, se simţea singur şi îi plăcea să fie astfel. Suferea de o tristeţe solitară care ajunsese o necesitate. De mic obişnuia să-şi petreacă timpul singur, toate jocurile copilăriei le degusta de unul singur interpretând pe rând rolurile tuturor jucătorilor necesari jocului. Mai târziu, la şcoală a avut probleme de integrare în colectiv, prefera să nu-şi facă prieteni, conştient fiind că nimeni nu-l va putea înţelege mai bine ca el. El era propriul judecător şi avocat şi asta îi era de ajuns. Zâmbea puţin, aproape deloc, citea foarte mult, în unele vacanţe stătea zile fără să facă altceva decât să citească. Făcea aproape orice însemna izolare de cei din jur, uneori fugea de cei care îl cunoşteau, îl oboseau cu întrebări la care găsea cu greutate răspunsul dorit la timp. Cel mai des era întrebat „Ce mai faci?” la care de obicei răspundea cu un searbăd „Bine”. Într-o zi cineva l-a întrebat:
„- Măi, Virgile, de ce eşti tu aşa izolat? Uite noi aici vorbim, ne simţim bine, spunem bancuri, vino şi tu încoace, nu o să te muşcăm.”
Nu a încercat să-i răspundă, doar i-a spus „Poate altă dată. Nu murim noi mâine”. Uneori îi plăcea să asiste la discuţiile colegilor, dar niciodată nu intervenea, nu credea că ideile lui vor fi luate în seamă de colegi. Îi mai plăcea foarte mult să scrie, nu ştia dacă scrie bine, dar nu înceta niciodată să facă acest lucru. Plimbările, de obicei, erau momente în care îşi limpezea gândurile, după fiecare plimbare devenea mai senin, însă de această dată plimbarea care durase destul de mult nu-i limpezise nici un gând şi în plus trebuia să se întoarcă acasă la alte probleme. Pentru el familia era doar o sursă de probleme psihologice, îl trăgea înapoi, îi ocupa timpul de meditaţie asupra problemelor sale extrafamiliale.
Deja se întunecase şi mama lui începuse să-şi facă griji şi el ştia asta, îşi ura părinţii pentru grija exagerată pe care i-o purtau, îi mărgineau astfel libertatea de exprimare, pe care de altfel nu şi-o putea câştiga în lupta cu sine.
- Pe unde ai umblat, măi, copile?
- Pe aici, prin oraş.
- Iar te-ai plimbat de unul singur toată ziua?
- Da.
- N-am mai văzut asemenea copil, trebuie să-i scoţi vorba cu cleştele din gură. Când te-oi însura, ce s-o face nevastă-ta cu tine aşa mutulache?
- Se duce la altul … nu ştii că eu nu mă însor ?
- Hai gata, du-te de te schimbă, fă-ţi un duş şi vino să mănânci şi tu ceva, o să te îmbolnăveşti, stai aşa toată ziua fără pic de mâncare.
Plecă fără să se grăbească, se dezbrăcă roboticeşte, nu se gândea la ceea ce face sau ce urma să facă, era foarte absorbit de anticiparea continuării discuţiei începute cu mama sa. Această stare se prelungi şi în timpul duşului pe care îl termină foarte repede. Se şterse repede ca absolvit de un păcat şi plecă la bucătărie să mănânce. Mâncă foarte repede, fără să spună vreun cuvânt şi se pregăti să se ridice de la masă.
- Gata, pleci? Nu mai stai deloc să vorbim şi noi? Eu habar nu am că trăieşti în casa asta, ai venit şi ai şi plecat, ca dracu’ de tămâie.
- Lasă-mă, mamă, că sunt obosit acum.
- Aşa faci mereu, mă tratezi de parcă nu sunt maică-ta.
Nu încercă să riposteze, plecă privirea în jos, spuse un slab „îmi pare rău” şi se stinse încet precum acel „îmi pare rău” aşezându-se aproape absent pe scaun, şi din nou acea tăcere de mormânt.
- Şi cum a fost la şcoală? Cum ţi s-a părut domnul diriginte?
- A fost bine, cum să fie.
Virgil, datorită timidităţii sale căpătase această imposibilitate de comunicare, chiar dacă ar fi vrut să-i spună mamei sale tot sufletul său nu ar fi putut să-i spună nici măcar un grăunte de praf din acea lume. Începuse să simtă acest handicap, dar acum nu mai putea face nimic, trebuia să se accepte aşa cum devenise. De aceea evita discuţiile, îl făceau să-şi simtă incapacitatea de a comunica simţămintele sale. Cei care nu-l cunoşteau simţeau din partea lui o puternică aversiune, întotdeauna răspunsurile lui erau evazive, era un singuratic, familia sa deja se obişnuise cu tristeţea lui. Când era mai mic părinţii lui au încercat să-l ducă la un psiholog, doctorul le-a spus că este din cauza vârstei şi că în timp se va schimba, dar Virgil continua să-şi construiască un zid în jurul său sperând că nimeni nu-l va sparge.
Tatăl său era plecat de acasă, trebuia să conducă un convoi militar NATO din Kosovo, de fapt să asigure paza transportului. Deodată Virgil se ridică de pe scaun foarte hotărât:
- Sărut mâna pentru masă!
- Să-ţi fie de bine! Unde pleci acum?
- Mă duc să mă plimb cu bicicleta, poate trec şi pe la Albert, nu ştiu.
- Bine, distracţie plăcută. Ai grijă la maşini.
Şi aceasta fusese toată discuţia celor doi în acea zi, şi fiecare zi era la fel, singurătatea devenea principala activitate şi pentru mama lui Virgil, care trebuia să-şi umple timpul cu diferite lucruri mărunte în timp ce soţul ei era plecat de acasă din cauza serviciului. Alexandra Manolache era o persoană foarte veselă, în copilăria ei nu ştiuse niciodată ce este singurătatea, avea un suflet de copil deşi era la vârsta maturităţii. Îi plăcea să se alinte foarte mult în preajma soţului ei pe care îl iubea foarte mult. Poate că datorită ei iubirea lor încă ardea ca la doi tineri îndrăgostiţi. Într-o zi Walter, soţul ei, o întrebă pe Alexandra: „De ce mă iubeşti tu aşa de mult?”, atunci, Alexandra, ca un copil care sare de gâtul tatălui să-l pupe pentru că i-a adus bomboane, se ridică foarte vioi de pe pat şi sărutându-l îi răspunse: „Dacă noi parcă nici nu avem copil în casă, eu pe cine să iubesc? Pe altul? Nu! Dacă nu mă mai vrei plec în lume, dar pe altul n-am să iubesc.” şi toate acestea le spusese cu un zâmbet seducător care ascundea foarte bine, sub izul său adolescentin, vârsta fizică. Singurul pe care nu-l putea fermeca prin felul ei de a fi era fiul lor, veselia ei se lovea ca de blindajul unui tanc rusesc în tristeţea parcă fără margini a singurătăţii lui Virgil. Nu-l putea înţelege, îl simţea foarte diferit faţă de ea, uneori chiar ciudat.
Deşi era întuneric afară, Virgil se obişnuise cu astfel de ieşiri nocturne, era tot o manifestare a singurătăţii firii sale. Plimbarea lui dură doar câteva minute după care se plictisi, nu avea de ce să se plimbe, nu avea nimic de gândit, nimic de lăsat în urmă. Totuşi nu se duse acasă, îşi aminti că în copilărie obişnuia să se ducă pe malul lacului unde rămânea ore întregi pe câte o bancă şi privea unduirile liniştite ale apei în bătaia uşoară a vântului. Era convins că seara lacul se vedea foarte plăcut în lumina palidă a becurilor aprinse în jurul său. Ajunse acolo, îşi sprijini bicicleta de o bancă pe care se şi aşeză, lacul îl privea din adâncimea lui întunecată.
- Îţi place să priveşti lacul?
- E liniştit. E linişte.
- Mda. Cum te cheamă? Eu sunt Raluca.
- Lasă-mă în pace! N-ai altceva de făcut? Eu n-am nevoie de tine, am nevoie de linişte.
- Spune-mi numele tău şi te las în pace.
- Nu vreau.
Se ridică de pe bancă foarte rapid, îşi luă bicicleta şi lăsă în urmă atât lacul cât şi persoana care îl privea foarte uimită, nu se aşteptase la o asemenea replică atât de calmă dar tăietoare în acelaşi timp. Aceasta era încă una dintre calităţile lui Virgil, nu trebuia să ridice tonul vocii pentru ca cineva să-i simtă supărarea.
Îl uimise această plimbare de seară, de ce tocmai la lac, locul lui din copilărie, cine se credea fata aceea de îl întrebase cum îl cheamă? Oare numele contează, o etichetă ştearsă de timp? Acum avea la ce să se gândească, pedala destul de repede dar i se părea că merge încet, gândurile i-o luau înainte dar ştia că le va prinde din urmă. Se lăsă dus uşor în acest dans al sufletului, se alerga pe sine. La un moment dat obosi, fără să-şi dea seama ajunse din nou la lac. Trezindu-se ca dintr-o beţie observă că acea fată încă nu plecase, stătea liniştită pe banca pe care stătuse el şi arunca din când în când câte o pietricică încercând să o facă pe aceasta să sară de cât mai multe ori pe suprafaţa apei. Opri brusc bicicleta şi roţile alunecară scoţând un zgomot destul de strident în liniştea nopţii.
- Te-ai întors? Ştiam eu că m-ai uitat aici, nu reuşeam să-mi dau seama de ce nu am plecat până acum de aici, mă uitaseşi tu.
- Nu, nu te-am uitat, eşti proastă şi d-aia nu ţi-ai dat seama.
- Te-ai aştepta să mă supăr, nu? Uite că nu mă supăr, mă! Acum suntem doi ciudaţi! Aşa că ne potrivim. Dar spune-mi cum te cheamă.
- Nu vreau.
Din nou se urcă pe bicicletă şi se pregăti să plece.
- Aşa îţi iei tu la revedere? Cu „nu vreau”? Atunci „nici eu nu vreau”!
- Nici nu ţi-a cerut cineva ceva.
- Ştii tu, mă? Poate mi-a cerut cineva să-ţi sucesc minţile şi să te înec în lac.
- Prostii.
- Poate, dar tu nu vei afla niciodată asta pentru că vei pleca acum şi nu mă vei mai vedea niciodată. Hai mă, spune-mi cum te cheamă, te rog!
- Dacă-ţi spun, mă laşi în pace?
- Da.
- Virgil.
- Nu mă minţi, nu?
- Ce-aş câştiga?
- Mersi, eşti un dulce!
Virgil aşteptă o vreme şi văzând că Raluca nu mai spunea nimic îşi îndreptă bicicleta spre aleea care ducea la ieşirea din parc, se pregăti să plece zâmbi uşor, abia vizibil, spuse un „Nu vreau” şi plecă. În urma sa auzi un râs cristalin şi pe fată strigând „nici eu nu vreau, Virgil!”. Plecă încet, fără să se grăbească. Era mulţumit de întâmplare, era mulţumit de el, de spontaneitatea lui, nu a avut când să anticipeze situaţia şi cu toate astea a reacţionat aşa cum i se părea lui corect să reacţioneze şi asta îl făcea fericit, îi dădea mulţumire şi încredere în sine.
Virgil ajunse în sfârşit acasă. Alexandra îl aştepta, ca de obicei, cu o cană de ciocolată caldă.
- Gata plimbarea?
- Da! Am venit până la urmă şi acasă.
- Ai trecut pe la Albert?
- N-am mai trecut, m-am plimbat pe la lac.
- Era cineva la pescuit?
- Nu! şi Virgil zâmbi puţin.
- Hai să te pup că mă duc să mă culc. Să te culci şi tu că mâine te duci la şcoala de dimineaţă.
- Bine, mamă.
Îşi aminti de agendă, se duse în camera lui şi o luă la bucătărie ca să mai citească din ea în timp ce bea ciocolata. O deschise şi începu să citească. După ce termină cana de ciocolată se duse la culcare. Încerca să adoarmă dar gândul îi era la fata de la lac, la Raluca. Stătea pe întuneric cu ochii deschişi privind în gol spre tavan. Încet încet gândurile începură să-şi piardă consistenţa, deveniseră ca un delir, respiraţia mai grea şi sacadată şi Virgil adormi. Ultimul său gând se oprise în rândurile agendei, ultimul paragraf pe care îl citise:
„Mă simt ca un idiot care iubeşte o stană de piatră. Nimic din ce fac nu te mişcă, ce trebuie să fac să-mi acorzi puţină afecţiune? Nu vezi cum sufletul meu se stinge la picioarele tale iar tu continui să-l calci în picioare?”

Balul bobocilor

Capitolul 1


„Ţin acum lângă mine singurul lucru care îmi aduce aminte de o iubire pierdută în întunecimea trecutului, un iepure de pluş care cu greu mai păstrează parfumul lui de odinioară, atât de unic. Şi-mi aduc aminte cum a început totul, viaţa din liceu, viaţa mea din familie şi parcă aş vrea ca totul să mi se întoarcă acasă. Ce viaţă tristă am.”
- A cui este agenda asta?
- Nu e a ta?
- Nu, am găsit-o aici în bancă.
- Poate că este a celor care au terminat. A cui scrie că este?
- Pravilă Ciprian. Îl cunoşti?
- Nu. Las-o dracu’ şi hai că ne aşteaptă dirigu’.
„Privesc, din centrul camerei mele, pe tavan şi parcă văd unduirile ei în vâlvătaia lumânării, de fapt în umbrele de pe tavan. Mi-e dor de ea. Aş vrea să fie acum lângă mine. Unde eşti iubirea vieţii mele?”
Iată că a sosit şi prima zi de şcoală, după o lungă vacanţă de vară absolvenţii şcolii generale au intrat astăzi în rândurile liceenilor. Toţi erau cu o privire gravă, plini de emoţii, cei mai mulţi cu flori pentru diriginţi. Doi dintre aceştia erau doi foşti colegi de generală, Albert Surianu şi Virgil Manolache, acum colegi de clasă la liceu. Cei doi încercau să-şi găsească cele mai bune bănci înainte ca dirigintele împreună cu clasa să intre în sala de clasă. Încercaseră în mai multe săli dar nicăieri nu reuşiseră să descopere scris pe uşă CLASA A IX-A C. Dirigintele îi cunoştea pe cei doi, ca de altfel pe aproape toţi colegii lor, şi îi rugase să vină la careul de început pentru a mai discuta câte ceva cu ei despre ce vor face în acel an. Dirigintele lor era Gabriel Novacu, om destul de bătrân dar care îşi ascundea foarte bine vârsta prin vigoarea care îl caracteriza atât fizic cât şi psihic. Careul deja începuse şi cei din primele rânduri erau deja atenţi la vorbele directorului.
- Măi băieţi, aveţi emoţii? începu d-l Novacu să-i întrebe pe elevii săi.
- Puţin.
- Nu aveţi de ce măi băieţi. La liceu trebuie să respectaţi câteva reguli şi să-i învăţaţi pe profesori. După aia e floare la urechea fetei ăleia frumoase de acolo. Hai măi băieţi fiţi bărbaţi, iete pe ăla, mai are un pic şi rupe florile de tremurat. Cărţi aveţi?
- Nu ştim domnule diriginte, nu ne cunoaştem între noi.
- Cum măi băieţi, cum aşa! Păi eu când am venit la liceu cunoşteam pe toată lumea, îi ştiam şi pe ăia de-a XII-a. Nu cunoaşteţi voi fetele de-a IX-a?
- Mai cunoaştem noi, dar nu ştim pe toată lumea.
- Avem măi băieţi fete frumoase în clasă? Madam Buză aşa zicea, cică „nea Gabriel a dat norocul peste mata, ai o grămadă de fete în clasă.” Voi câţi băieţi sunteţi?
- Cred că suntem cincisprezece.
- Hai că a terminat şi dom’ director. Hai că mergem în a treia clasă de sus, vedeţi că are uşa crăpată pe mijloc, a vrut un bou să iasă pe acolo şi nu scria pe uşă „Trage”, şi nu a ştiut amărâtul. Clasa a IX-a C haideţi toţi în clasa a treia de sus, ne vedem acolo peste un sfert de oră.
Gabriel Novacu era profesor de matematică, dar reuşea de multe ori să-şi surprindă colegii săi prin activităţile sale nu întotdeauna legate de domeniul său. Îi plăcea foarte mult să citească, să se plimbe seara dar în primul rând să joace şah, era jocul său preferat.
Virgil Manolache păstrase agenda găsită şi începuse să o răsfoiască din nou din cauza lipsei de alte preocupări. Citea rând cu rând fără pic de ruşine faţă de ceilalţi sau faţă de sine că pătrundea în intimitatea unei persoane necunoscute.
Abia după trei sferturi de oră dirigintele lor sosi, era îmbrăcat la costum, în fiecare an venea în prima zi de şcoală cu un costum nou pe care reuşea să-l tocească până la sfârşitul anului, cu nişte pantofi foarte bine lustruiţi, cravata legată printr-un nod mic şi bine aranjat, probabil că petrecuse cel puţin câteva ore pentru a-şi pregăti hainele şi încălţămintea. Părea o persoană foarte meticuloasă dar fără însă a pierde timpul în amănunte neesenţiale.
- Mă scuzaţi măi băieţi, dar a trebuit să mă cert cu dom’ director, aşa discutăm noi, ca doi oameni inteligenţi. Mă bucur să vă văd, sunt sigur că şi voi la fel. După cum vă imaginaţi voi şi după cum aţi auzit de la părinţii care au pus pile să vă fiu profesor, eu sunt Gabriel Novacu, sunt dirigintele vostru şi vom face matematica de acum încolo împreună, cel puţin majoritatea. Ştiu că prin liceu mi se mai spune şi Baba Novac, dar aş prefera să nu apelaţi la acest, hai să-i spun diminutiv. Nu-mi place să văd absenţe în catalog, aşa că vă rog să faceţi în aşa fel încât să nu apară prea multe. Temele pe care le dau vreau să le rezolvaţi, nu vă oblig să le faceţi dar vă vor ajuta să înţelegeţi materia şi să luaţi note mari. Orice probleme aveţi mă puteţi întreba. Pentru cei „interesaţi” vă spun că nu dau meditaţii acasă, tot ce aveţi nevoie să vă predau o voi face la scoală. Dacă sunt destui interesaţi putem organiza un cerc de matematică. Bun… şi acum să vă cunosc şi eu pe dumneavoastră. Am să vă rog să-mi spuneţi fiecare numele şi dacă aveţi rezultate lăudabile să vă lăudaţi.
Îi asculta pe fiecare în parte cu multă grijă şi uneori îi întreba de părinţi dacă au fost elevii lui, îi privea adânc în ochi şi încerca la fiecare să ghicească geniul. Cei treizeci şi şase de ani în învăţământ îl învăţaseră să ghicească dintr-o privire tot sufletul unui adolescent.
- Domnu’ Manolache, este interesantă lectura dumneata?
- Mă scuzaţi.
- În agendă se scrie, nu se citeşte, înseamnă că aia ori nu este agenda ta ori ţi-e dor de vremuri trecute, dar asta este treaba dumneata. Pe viitor o să vă rog să încetaţi orice activitate adiacentă în timpul orelor de curs, cel puţin la matematică, la restul vă priveşte mai mult pe voi. Acum pentru că ştiu şi eu cine o să mă înjure pe stradă, cred că am terminat pe ziua de azi. Sunteţi liberi!
Plecaseră toţi, fiecare cu un grup mic de cunoscuţi, făceau multă gălăgie, întâlnirea cu noul diriginte îi uimise puţin. Virgil se retrase la umbra unui nuc şi sprijinindu-se de trunchiul său redeschise agenda şi începu să citească aţâţat de o curiozitate aproape feminină. Citi astfel preţ de câteva ore. Se gândi să-l caute pe acest Pravilă Ciprian, din agenda căruia citea. Ar fi vrut să-l întâlnească, să-l cunoască, să-i vorbească, era eroul din jurnal, ca eroul unui roman de dragoste, doar că pe primul putea să-l vadă, să ia contactul direct cu el.

Monodialoguri...

- Auzi? Tu ai încredere în mine?
- Nu...
- ... poţi să-mi spui de ce nu?
- Pentru că pari de încredere...
- ... şi dacă aş fi fost altfel ai fi avut încredere în mine
- Da, aş fi avut încredere că mă vei dezamăgi. Iar tu nu mi-ai fi înşelat încrederea.
- ... dar doar pentru tine, datorită ţie sunt perfect!
- N-am să cred în perfecţiunea ta... m-ar durea prea mult să te găsesc imperfect.
- ... dar meriţi să fii fericită şi nimeni nu ar lupta mai mult ca mine să te facă fericită.
- Da, ştiu că ai lupta, dar vezi tu, eu am nevoie de cineva care să mă facă fericită fără să fie nevoie să lupte pentru asta.
- ... cum de îţi e aşa de uşor?
- Nu-mi e uşor... dar nefericirea mea mă costă mai mult decât fericirea ta, iar sacrificiul ăsta nu am să-l fac.
- ... deci nu mă... iubeşti... niciun pic?
- Iubirea nu există cu jumătate de măsură. Ori iubeşti ori nu.
- ... am înţeles... ne vom mai vedea vreodată?
- Depinde cât de mult esti dispus să-ţi frângi inima.
- ... deja mă doare mult prea mult.
- Îmi pare rău dar alinare nu am de unde-ţi oferi.
- ... îţi va fi dor de mine?
- Absolut, ai un suflet prea cald că să nu ţi se simtă lipsa, dar nu voi veni niciodată să te caut.
- ... mda, tu ştii să te resemnezi, eu încă nu am învăţat asta.
- Vei învăţa... de nevoie vei învăţa.



Anouk - Lost

If roses are meant to be red
And violets to be blue
Why isn't my heart meant for you

My hands longing to touch you
But I can barely breathe
Starry eyes that make me melt
Right in front of me

Lost in this world
I even get lost in this song
And when the lights go down
That is where I'll be found

This music's irresistible
Your voice makes my skin crawl
Innocent and pure
I guess you heard it all before

Mister Inaccessible
Will this ever change
One thing that remains the same
You're still a picture in a frame

Lost in this world
I even get lost in this song
And when the lights go down
That is where I'll be found

I get lost in this world
I get lost in your eyes
And when the lights go down
That's where I'll be found
Yeah yeah

...lost in this world
I get lost in your eyes
So when the lights go down
Am I the only one
Ooh

Numarul 82

Endless Zone - Pleaca

(Feat. Central BPM)


E un destin pentru fiecare dintre noi
Accept sau nu, sunt eu, e doar al meu
Poate si eu gresesc, poate si eu ranesc
Sunt eu, accepta-ma caci nu ezit sa-ti spun
Imi pare rau

Cine ar putea sa caute-n trecut
Sa vada ce vise am avut
Am plans, am ras, am suferit
Am fost iubit sau poate nedorit

Un vis ciudat m-a cuprins intr-o zi
Si parca vad cum ma zbat intre mortii cei vii
Gata, s-a terminat, nu pot sa cred si oare ce sa fac?
Pleaca, stiu ca visez
Traiesc, sunt eu si n-am sa fiu ce crezi
Pleaca, e tot ce imi doresc,
Eu pot sa lupt si am sa-ti dovedesc

Don't say much when you can say enough...

Within Temptation - Restless

She embraced, with a smile,
as she opened the door.
A cold wind blows,
it puts a chill into her heart.

You have taken away the trust,
you're the ghost haunting through her heart.
Past and present are one in her head,
you're the ghost haunting through her heart.

Take my hand as I wander through,
all of my life I gave to you.
Take my hand as I wander through,
all of my love I gave to you.

You have taken away the trust,
you're the ghost haunting through her heart.
Past and present are one in her head,
you're the ghost haunting through her heart.

Take my hand as I wander through,
All of my life I gave to you.
Take my hand as I wander through,
All of my love I gave to you.

Numarul 80

Câte moduri plăcute de a încheia o zi de căcat pot exista? M-aş putea gândi la câteva dar cine se mai oboseşte să le numere când există atât de multe moduri de a transforma o zi plăcută într-una de căcat...

Se spune că şoferii şi programatorii înjură cel mai bine. Dar programatorii cu permis de conducere? Să ne uităm puţin în jurul nostru... putem identifica destul de multe bug-uri în lumea "programată" de Dumnezeu. Îmi cam pot imagina cât de mult a înjurat Dumnezeu... încât în a şaptea zi şi-a pierdut glasul. Voi de unde credeţi că a apărut iadul?

Deci noi trăim într-o lume de cacao pentru că "ala invizibilu' dă sus" n-a ştiut să-şi definească o amărâtă de gramatică...

Şi acum că am terminat cu glumele de autobază să-mi scriu şi eu blog entry-ul care aşteaptă de ceva vreme să-şi spună cuvântul.

S-au făcut 14 zile, 14 zile din altă viaţă. Viaţă care ar părea simplă dacă n-ar fi presărată cu toate mirodeniile mondene pe care mi le-am băgat pe gât cu inconştienţă şi naivitate infantilă. Nimănui nu-i pasă suficient de mult... şi oricât aş încerca să mă autosugestionez că este altfel, sfârşesc prin a număra pe câteva degete câteva persoane păsătoare. Până la următoarea dezamăgire când mai înregistrez vreo lipsă la recensământ. Viaţa este frumoasă cu sare, piper, alcool şi colesterol... numai dacă nu eşti stricat la burtă. Am obosit să tot rămân blocat în propriile-mi clişee psihologice... să mi se deschidă numai uşile pe care nu vreau să intru... să aştept ca prostul în faţa uşilor pe care aş vrea să le deschid dar pe care totuşi le admir până vine altul care se bagă în faţă şi intră fără măcar să ciocăne... WTF m-am săturtat de 41 care e plin mereu, m-am săturat de mutre acre, M-AM SĂTURAT... după doar 14 zile...

Da, cu tine vorbesc! Beleşte-ţi bine ochii la lumea în care trăieşti cât încă nu ţi-ai pierdut vederea. Şi lasă-i să viseze pe ăia care care nu sunt în rahat aşa mare ca tine...

Teddies don't hug back... and that's a fact! Don't pretend the other way around!

Inapoi in lumea reala...

Tocmai a trecut, ca strecurată printre degete, o săptămână de când m-am întors în ţară... au ajuns şi vederile... Nu pot să spun nici că-mi pare rău şi nici bine că m-am întors. Probabil că am îmbătrânit suficient de mult pentru a rămâne în urma timpului şi să nu realizez schimbările din ultima vreme care s-au succedat cu ceva rapiditate şi încă nu conştientizez că m-am întors în Romanica. Ţara asta e mult prea eternă şi prea fascinantă pentru un popor atât de imbecil, dar la asta revenim mai târziu :).

Faptul că am stat o lună de zile în Paris m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri. N-am să fiu acum snob spunând cât de civilizaţi sunt cei de acolo faţă de noi şi ce de căcat e la noi. Şi eu fac parte din acest „noi” şi simplul fapt că am capacitatea de a observa asta nu mă ridică mai presus, rămân în aceeaşi cocină. O să spun doar că cei de acolo dau mult mai muţi bani pe pielea lor decât noi pe a noastră, cu tot ce implică asta.

Ziua plecării din Franţa a fost şi prima zi în care mi-a fost ruşine că sunt român! Mi-aş fi dorit să mă pot transforma instant în cu totul altceva numai vorbitor nativ de română nu. În aeroport, aşteptând îmbarcarea puteam distinge cu uşurinţă românaşii, şi nu prin trăsături pozitive, ci prin faptul că au paporniţele cele mai mari, vorbesc în gura mare şi se îmbracă cu mult prost-gust. Mă mir că nu am văzut pe nimeni în „trening” alb şi cu ochelari de soare înfipţi în gelul din freza ţepi cu vârfurile vopsite cu spray. Ce e drept, am văzut un conaţional de etnie mai colorată la pantofi de lac + sacou alb Armani + tricou negru cu abţibilduri pe el. Adică băiat „gigea”, „plin” de bani dar care zboară cu Tarom la clasa economic sau care îşi dă cu parfum de 1000 de euro dar nu se spală. Şi, dacă ego-ul unui asemenea dobitoc este alimentat de o stare financiară peste medie, deja nu-şi mai încape în tricoul mulat şi trebuie să debordeze de snobism de clasă. Cât de mult balcanism poate încăpea într-un asemenea animal? În societatea noastră s-au răsturnat atât de mult sistemele de valori încât astfel de fenomene să nu fie sacţionate de opinia publică şi în cele din urmă împinse spre extincţie?

Apropo, după aterizarea pe Otopeni, în avion, chiar mă aşteptam ca cineva să spună: „Deschideţi şi la spate!”...

Dar totuşi să păstrăm un ton pozitiv, căci cei care se întristează des trăiesc mai puţin şi fac şi riduri. Azi este ziua sfinţilor Mihail şi Gavril, prilej de petrecere şi voie bună. Să uităm deci de „improvizitivismul” nostru de „peticişti”, de probleme existenţiale şi să ne bucurăm de o nouă zi de toamnă în mijlocul poporului nostru de legende şi eroi nemuritori.





Legendă:

improvizitivism – trăsătură de personalitate caracterizată prin apelarea la improvizaţii în orice problemă ce necesită o soluţie concretă

peticist – persoană care aplică petice pentru a repara obiecte cu defect sau deteriorate în urma utilizării.



P.S.: Totuşi nu mă pot abţine să nu observ că-n pieptu-i de aramă românului nu-i mai bate nimic... pieptul i-a fost furat de căldărari pentru cazane de ţuică ;).