You people are idiots! Did you know the borders are open?

Discutam mai demult, cu cineva important, despre reprezentativitatea simbolurilor unei naţii în lume. Simboluri care să fie acceptate, importate şi asimilate în celelalte culturi. Şi o să dau câteva exemple pentru a fi mai pe înţeles. Francezii sunt cunoscuţi în lume pentru vinurile bune, şampanie şi brânza mucegăită, italienii pentru paste şi pizza, germanii pentru bere, americanii pentru prostie, coca-cola şi McDonald's şi lista poate continua. Naţiile importante au simboluri pe care şi le-au impus la nivel internaţional. Şi în momentul în care această concluzie „axiomică” m-a lovit, am încercat să găsesc un simbol care să ne reprezinte pe noi românii. Un lucru pe care să i-l spui unui străin şi să-l trimită cu gândul la ţărişoara noastră. Şi ghiciţi ce, singurele lucruri care mi-au venit în minte sunt: mămăligă, sarmale, Dracula şi gimnastica. Lucruri suficient de nesemnificative pentru a fi confundaţi oricând cu Bulgaria sau Ungaria. Şi nu zic că nu am avea de unde să găsim ceva care să ne reprezite şi cu cinste pe deasupra. Nu ştim să ne reprezentăm pentru că până la urmă ne place, nu ne place, nu avem ce spune ca popor. Urma lăsată de România în istorie este una minusculă. De cele mai multe ori când ne pică pleaşcă vreun om de valoare îl îngropăm în mediocritatea la care ne pricem atât de bine. Cele mai elocvente exemple mi se par Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Mihai Eminescu. Şi pentru cei care o să-mi spună că Traian Vuia, Henri Coandă, Emil Palade, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi sunt români de geniu, tineţi cont că deşi au fost români, nu şi-au putut manifesta geniul în România. Au plecat în alte părţi. Concluzia e că dacă vrei să fii mare fugi în ţări mai calde că aici te mănâncă factura la întreţinere şi taxa de primă înmatriculare a unei maşini second-hand :)).

Cronica de concert

Desi nepromovat precum s-ar fi cuvenit, concertul Haggard şi Amorphis a fost un real succes pentru Artmania: toate biletele vandute cu aproape 2 saptamani înainte, după o suplimentare de 100 de bilete faţă de numărul prevăzut iniţial.

Voi începe întâi cu minusurile:
- intrarea, programata la 18:30, a fost întârziată cu aproape două ore, din motive pe care eu nu le-am aflat, iar afară nu era chiar vreme de plaja .
- pavilionul 18 unde s-a ţinut spectacolul are o acustică foarte proastă, pe fragmentele rapide de cele mai multe ori se auzea doar un zgomot greu de înţeles.
- sonorizarea a cam scârţâit, vioara se auzea deformat, vocile erau de multe ori acoperite de instrumente şi microfonia nu a lipsit .
- berea - numai Ursus la dozator (e adevărat că e berea obişnuită a rockerului ).
- din cauza întârzierii, Frozen Dusk, care trebuia să cânte în deschiderea concertului, au fost scoşi din program.

Şi acum plusurile, care cu siguranţă atârnă mai greu în balanţă:
+ scena bine amenajată, joc de lumini nu foarte impresionant pentru că nici nu era cazul, asta se face la Cerbul de Aur care nu are nimic altceva de arătat.
+ Haggard au făcut ceea ce ştiu mai bine, adică au cântat şi au făcut-o ca la carte. Deşi cârcotaşii vor spune că e din cauză că pavilionul 18 este o hală şi nu are scaune, eu tot voi spune că Haggard au tinut sala în picioare tot concertul.
+ melodiile cântate de Haggard au fost foarte bine alese, şi au cântat şi o melodie de pe viitorul album.
+ după concertul Haggard s-a organizat sesiune de poze şi autografe (da, am luat şi eu ).
+ Amorphis au făcut şi ei un recital foarte bun, în forţă şi în plete (cunoscătorii ştiu), singurul punct negativ a fost sonorizarea.

În concluzie, toate meritele concertului pentru Haggard si Amorphis, care ar fi putut da un spectacol şi mai bun dacă organizatorii ar fi fost ceva mai responsabili. E adevărat că la noi organizarea de concerte şi spectacole încă nu a devenit o industrie, dar se fac paşi în direcţia cea bună.

Acum vă las şi mă duc să mă mai uit o dată la autograful ală .

Balul bobocilor

Capitolul VI

Cât de rapid i se păruse lui Virgil că trecuse timpul. Stătea întins pe întuneric în pat, şi pentru că oricât se chinuise somnul îl ocolea cu desăvârşire se resemnă să stea cu ochii deschişi privind în gol pe tavanul negrul brazdat rar şi timid de uşoare umbre de lumină. Ştia de ce nu poate să adoarmă, avea prea multe gânduri încâlcite în minte, un roi de albine care îi umpleau capul de zumzet. Erau prea multe lucruri pe care nu le putea anticipa, nu putea fi sigur pe ele si implicit nu putea fi sigur pe el ca va reacţiona aşa cum trebuie. Lucrul care îl neliniştea cel mai puţin era lucrarea de a doua zi pe care începuse să o accepte ca pe un lucru firesc de care va scăpa foarte repede. Îşi luă destul de repede gândul de la ea şi încercă să şi-o închipuie pe Raluca. Îşi dădea seama că este momentul să se lămurească pe sine cine este, ce vrea, ce reprezintă pentru el. Aşa că începu să rememoreze toate întâlnirile lor analizând cum a reacţionat fiecare, cum ar fi trebuit să reacţioneze el, dar fără să-şi dea seama, îşi imagina că ajungeau să se sărute. Şi toate astea din cauza unui vis. Oare atât de mult să te poată schimba un vis? Dacă da, atunci era timpul să se trezească, Raluca nu era persoana de care să se îndrăgostească, nici măcar nu i se părea frumoasă. Contururile corpului erau prea grosolane, iar râsul o făcea să pară şi mai urâtă. Pentru el trebuia să fie perfectă ca să-i placă cu adevărat. Dar îi plăcea să stea să-şi imagineze lucruri care se puteau petrece între ei. Mai petrecu astfel, imaginând lucruri în întuneric, până ce gândurile îi se diluară şi somnul luă locul oricărei tentative de a mai imagina ceva.

- Hai, trezeşte-te! Trebuie să ajungi la şcoală.
- Bine, mă trezesc acuma.
Se trezi repede, aşa cum făcea de obicei, îşi mâncă puţin grăbit mâncarea şi plecă la şcoală. Mergea apăsat, cu paşi mari şi repezi, deşi nu era în întârziere, mersul vioi îl făcea să nu mai simtă răcoarea dimineţii şi alunga şi ultimele urme de somn. Ajunse la şcoală şi se aşeză în banca lui, alături de Albert care era mai mult alb la faţă decât verde. Matematica nu era deloc punctul lui forte, iar nivelul orelor profesorului Novacu erau peste capacităţile lui de înţelegere.
- Ce bine că ai venit, mă ajuţi şi pe mine, da?
- Să vedem dacă o să pot întâi să mă ajut pe mine.
- Cum să nu poţi, tu eşti deştept mă! Te-ai mai văzut cu aculaR?
- Nu e acum momentul să mă întrebi asta, dar de ce vrei să ştii?
- Păi vreau şi eu să apuc vremea când o să ai şi tu o gagică.
- Mai bine pune mâna şi mai citeşte câte ceva.
- Bine şefu, poate te prind că nu mă ajuţi.
Toţi stăteau la locurile lor citind fie dintr-un caiet, fie dintr-o carte încercând să reţină ceva în plus, până când profesorul intră în clasă.
- Bună dimineaţa, măi băieţi! Toată lumea pregătită? Văd că sunteţi toţi. Fiecare aveţi subiecte individuale, sunt probleme asemănătoare sau identice cu cele rezolvate împreună.
Gabriel Novacu împărţi foile cu subiecte şi se retrase la catedră de unde îi urmărea cu atenţie pe elevii săi. Singurele zgomote care se auzeau erau foile întoarse din când în când şi murmurul stilourilor şi pixurilor fiecăruia. Problemele erau după cum li se spusese, şi puţini dintre ei apucaseră să termine mai mult de opt dintre ele. După două ore profesorul le strânse lucrările şi îi anunţă că vor primi rezultatele la următoarea oră de matematică.
- A trecut şi asta. Mergi afară?
- Nu merg, trebuie să-mi plâng de milă, m-a omorât lucrarea asta, n-am făcut nimic.
Virgil ieşi singur afară şi începu să se plimbe pe aleile din jurul liceului, lucrarea fusese într-adevăr grea şi îl solicitase destul de mult. Nu se putea gândi la nimic, mergea teleghidat pe alei fără să ţină cont unde, nici nu se uita pe unde merge, deşi privea pierdut în pământ. Când îşi mai reveni şi prinse curaj să înfrunte lumea fixând-o în ochi o văzu de departe pe Raluca îndreptându-se spre o intrare în liceu. Surprinzător pentru el, ea se întoarse şi îi făcu cu mâna. Se hotărî să se întoarcă şi el la ora următoare şi să lase să curgă restul orelor în aceeaşi monotonie cu care se obişnuise deja, lucru care se şi întâmplă. După ore plecă acasă, aşa cum mergea de obicei, privind în pământ sau prin oameni.
- Ce faci Virgil, mă urmăreşti?
- Eu?
- Păi nu aşa te cheama?
- Aşa mă cheamă. Nu te urmăresc.
- Păcat, că eşti drăguţ, şi mie-mi place să umble după mine băieţi drăguţi. Eşti şi tu aici la liceu?
- Da, a noua.
- Bobocule, ţi-ai găsit parteneră pentru bal?
- Mie nu-mi trebuie parteneră pentru bal.
- Poate îţi trebuie partener, vezi că n-aş suporta asemenea concurenţă. Norocul tău că nu mai sunt boboacă.
- Dar ce clasă eşti?
- A unşea. Eu aici te las, că rămân acasă la o colegă. Diseară facem o plimbare cu bicicletele bobocule?
- Nu pot, am treaba pentru mâine.
- Bine, te prind eu altă dată. Pa.
Se despărţiră şi Virgil îşi continuă drumul spre casă singur. Îi părea puţin rău că o minţise pe Raluca, chiar nu avea treaba deloc, dar acum prefera să rămână singur, începuse să piardă contactul cu sine, nu mai era sigur ca înainte pe ceea ce vrea, pe ceea ce ştie, pe ceea ce simte, iar o ieşire cu Raluca ar fi complicat şi mai mult lucrurile. El nu avea voie să greşească, nu s-ar suporta să se dezamăgească aşa că ştia că alesese bine, chiar dacă era împotriva a ceea ce simţea.
Ajunse din nou acasă unde Alexandra îl aştepta să mănânce împreună.
- Bine ai venit, spală-te pe mâini şi hai la masă.
Cum a fost la şcoală?
- Am dat lucrare la matematică.
- Da? Şi a fost greu?
- A fost aşa cum ne-a zis că o să ne dea. Am făcut destul de bine.
- Deci a fost lucrare anunţată.
- Da.
- Măi copile, sunt mama ta, mai spune-mi şi mie ce faci tu. Dacă nu te întrebam eu acuma nu-mi spuneai nimic. Hai pune şi mănâncă, oricum eu cu tine n-am nicio şansă să o scot la capăt. Poate aflu şi că ai vreo prietenă şi mie nu-mi spui.
- Nu am.
- Bine, hai să mâncăm. A sunat taică-tău azi şi a zis că vine şi el până la sfârşitul săptămânii.


[Nota: Imaginea a fost luata de aici ]