Şcoala începuse de ceva vreme şi Virgil apucase se intre în rutina săptămânală. Îşi făcuse un program destul de rigid cu ore pentru şcoală, ore de citit şi ore de scris. Singurul lucru neprogramat minuţios erau plimbările de seară pe care le neglijase în ultima vreme. Nu mai simţise niciodată până acum o nevoie atât de mare de a ieşi dintre pereţii camerei şi să evadeze, în el însuşi dar în alt peisaj. Chiar dacă spaţiul cu pereţii ce păreau prea strâmţi pentru camera prea mare era locul cel mai confortabil pentru el, ajunsese să fie martora tuturor lucrurilor pe care le făcea şi simţea nevoia unei noi intimităţi. Un spaţiu cu care să împartă numai gândurile lui. Se simţea la vârsta la care meditaţia şi autoanaliza necesită un spaţiu bine ales şi care să fie folosit numai pentru asta. Jurnalul i se părea doar un surogat de intimitate şi un sacrilegiu, o vulgarizare a purităţii gândurilor. Simţea aşa pentru că tot ce se întâmpla în lumea lui interioară exista numai în forma brută, neşlefuită în cuvinte. Şi cum ai fi putut să exprimi o lume prin cuvinte? Cuvintele nu pot fi simţite, nu sunt bucăţi de suflet să fie cu adevărat de folos în a exprima ceea ce simţi. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu toate cuvintele ar avea acelaşi înţeles pentru fiecare. Era hotărârea lui ca atâta timp cât nu există o limbă a sufletului jurnalul va fi un lucru străin pentru el. Prin asta se făcea diferit de Ciprian. El scrisese un jurnal, un jurnal pe care nu apucase să-l termine sau pe care intenţionat l-a lăsat neterminat. Niciodată nu se întrebase cu adevărat ce s-a întâmplat cu eroul lui de jurnal. Pe unde este acum sau cine este fata de care vorbeşte atât de mult fără însă a-i scrie numele. Nu era curios din fire, accepta lucrurile aşa cum i se aşterneau în faţă mulţumindu-se doar să filtreze doar lucrurile care îl interesau. Tocmai de aceea pentru mulţi dintre colegii lui părea foarte straniu felul lui de a fi.
Fără să mai stea mult pe gânduri se schimbă de haine şi plecă la plimbare. Era sfârşit de săptămână şi îşi permitea să iasă la o plimbare în parc. Cum era puţin trecut de miezul zilei îşi lua cu el şi agenda lui Ciprian, pe care îi plăcea tot timpul să o răsfoiască şi să recitească anumite pasaje interesante. Stătea destul de aproape de parc şi ajunse destul de repede. Se orientă către o bancă mică şi retrasă pe care o ştia de obicei liberă, aşa cum se dovedi şi de această dată. Se aşeză cât putu de confortabil şi deschise agenda. Tot trecând nemulţumit de la o pagină la alta reuşi să se oprească în cele din urmă undeva la jumătatea agendei.
„M-am săturat de visul ăsta. Tot timpul visez că merg pe marginea unei prăpăstii şi intenţionat fac un pas greşit care mă trage în gura neagră a văii, vale căreia nu-i pot vedea capătul. Senzaţia de gol în stomac este atât de reală, ca într-un carusel în răsucirile sale cele mai sălbatice. Iar căderea este atât de lungă încât pare o moarte eternă. Frica asta de necunoscut, frica de capătul prăpastiei. Aş vrea ca în căderea mea să mă strivesc de o stâncă, să văd ce ar urma să se întâmple în vis.”
- Tot din agenda aia citeşti?
- Ah, tu eşti! Salut, Albert!
- Hai salut! I-ai mai văzut pe ăştia de la noi?
- Nu, nici nu m-am uitat după ei.
- Ah, aşa e, tu te uiţi numai după aculaR, am înţeles.
- Vrei să încetezi cu asta?
- De ce să încetez, frate! E limpede ca apa că eşti în limbă după ea. Şi pun pariu că şi ea te place. Te duci, o inviţi undeva şi gata.
- Nu ştii nimic.
- Las' că ştii tu mai bine. Hai că te las cu Ciprian ăla al tău. Mă duc după ăştia de la noi, ne ducem să jucăm un baschet, vii şi tu?
- Nu, oricum mai stau puţin şi plec acasă.
- Cum vrei. Hai pa!
Pe Virgil nu îl deranjau, în general, interferenţele lui Albert în viaţa lui. Îl ştia de suficientă vreme că să-i aplice tratamentul cel mai eficient cu putinţă: să-l ignore. Aşa că de data asta, ca şi alte dăţi nu îl afectă deloc că Albert îl tachina permanent cu Raluca. În definitiv presupunerea că lui i-ar plăcea de ea era mai mult neadevărată decât exagerată şi deci nu ar avea niciun motiv de supărare sau să simtă vreun disconfort. Se plictisi pe bancă aşa că se ridică şi porni spre casă. Mergea liniştit şi, ca de obicei, cu privirea în pământ. Cu toate astea o observă pe Raluca apropiindu-se din faţă alături de două prietene. Se pregăti sufleteşte pentru încă o replică provocatoare din partea ei şi îşi potrivi pe vârful limbii salutul pe care îl consideră cel mai potrivit în momentul respectiv. Pe măsură ce se apropiau unul de altul o urmărea cu privirea aşteptând cu oarecare nerăbdare momentul inevitabil când se vor intersecta şi se vor putea saluta. Când se apropiară suficient de mult, Virgil spuse un „Salut!" hotărât şi sobru, schiţând un uşor zâmbet în colţul gurii, iar Raluca îi răspunse cu un placid „Bună!", abia aruncându-i o privire.
Se întoarse acasă puţin îngândurat. Până la urmă plimbarea nu fusese o idee chiar atât de bună. Nu reuşise să se relaxeze deloc, iar întâlnirea cu Raluca chiar îl nedumerise. Părea supărată pe el însă nu îşi putea da seama de ce. Îşi lua însă repede gândul de la asta pentru că trebuia să se pregătească pentru masa de seară. Seara aceasta era puţin mai deosebită de celelalte de până acum prin faptul că tatăl lui se întorsese din misiune după ce fusese plecat timp de 3 săptămâni. Revederea cu tatăl său îl bucura şi îl intimida în acelaşi timp. Dintotdeauna îl privise ca pe o icoană pe care nu o va atinge niciodată şi de care, deşi nu avea motive, trebuia să se teamă. Teamă că va dezamăgi sau că se va abate de la calea pe care „icoana” o aştepta de la el.
- Cum a fost în misiune?
- Ca de obicei, rutină, şi foarte multă oboseală. Dar ştii că nu îmi place să vorbesc despre armată. Povestiţi-mi ce aţi făcut voi săptămânile astea cât am fost plecat. Ia zi-mi, Virgil, te înţelegi bine cu Baba Novac? Ce l-am mai înjurat eu în liceu pe omul ăsta, dar uite că mi-a prins bine.
- Mă înţeleg bine. Ne-a dat o lucrare săptămâna asta.
- Şi? V-a dat greu?
- În mare parte exerciţii rezolvate în clasă sau date ca temă.
- Şi s-au luat note mari?
- Nu foarte mari, dar nici proaste.
- Şi tu ce ai făcut?
- Am greşit la două probleme din nouă, dar mi-a dat zece că am rezolvat ultima problemă care era cea mai grea.
- Cu aşa surprize plăcute să te tot întorci acasă. Hai să şi mâncăm că poate vă e foame.
Virgil răsuflă uşurat, abia vizibil. Răspunsese la întrebări ca la un interogatoriu şi acum se bucura că scăpase cu bine. Discuţiile de la masă erau mai mult între părinţii lui aşa că putea să asiste liniştit şi tăcut urmărind cu atenţie firul conversaţiei. Îl fascina uşurinţa cu care puteau părinţii lui să comunice, dar şi mai mult cum subiectul aluneca atât de uşor de la un subiect la altul fără ca vreunul dintre ei să observe sau să-l deranjeze. Erau părinţii perfecţi.
După masa copioasă care se întinse până târziu, plecară toţi la culcare aşa că Virgil rămase în sfârşit singur între pereţii atât de familiari şi siguri, ale căror contururi în întuneric le învăţase pe de rost. Ziua poate i s-ar fi părut străină camera, dar noaptea devenea involuntar o extensie a intimităţii lui, locul în care gândurile îi evadau fără frica de a fi descoperite de altcineva şi cu certitudinea că odată cu venirea dimineţii vor fi încuiate la loc în mintea lui. Din nou avea să adoarmă greu, deşi era destul de obosit. Avea lucruri la care să se gândească şi freamătul ideilor care îi jucau în minte nu îl lăsau să-şi găsească puţinul calm şi confort necesare trecerii în lumea somnului. Atitudinea Ralucăi îi era atât de vie în minte, voia să o judece, să o înţeleagă, să ştie ce se schimbase de îl privise atât de fugitiv şi searbăd. Un lucru îi era sigur clar, chiar dacă lui i-ar fi plăcut de ea, sfatul lui Albert era complet nepotrivit şi inutil acum pentru că Raluca nu îl plăcea. Era curios ce va zice Albert acum când el ştia că Raluca nu îl plăcea, simţea nevoia să-i dovedească superficialitatea cu care judeca lucrurile şi să îl taxeze pentru modul permanent şi neelegant prin care îşi impunea punctul de vedere fără a ţine cont de cei din jurul lui. Aşa că se hotărî să vorbească a doua zi cu el la şcoală. Va avea suficient timp dimineaţa să-l pună la punct. Şi pentru că îi plăcea să facă asta, porni în minte un dialog imaginar cu Albert, în care avea să-i spună şi să-i reproşeze atâtea. Şi adormi exersând gândul răzbunării între el şi imaginarul Albert.
A doua zi dimineaţă gândul discuţiei încă îi anima imaginaţia şi purta în continuare în minte porţiuni din schimbul de replici. Ajunse la şcoală înaintea lui Albert aşa că se aşeză liniştit în bancă, şi ca o felină se puse în aşteptarea victimei pe care plănuia să o atace apoi printr-o ambuscadă nimicitoare. Fără a bănui nimic din ce luase formă în mintea lui Virgil, colegul lui de bancă sosi la fel de exuberant ca întotdeauna.
- Salut! Azi ai venit mai devreme, ce ai păţit? Tu veneai permanent cu 5 minute înainte de oră.
- Voiam să mă sfătuiesc cu tine într-o treabă.
- Oh, ce onoare-mi faceţi domnul Manolache! Ia spune! Ce s-a întâmplat?
- Ziceai că aculaR mă place?
- Hopa, deci tot la vorbele mele ai ajuns. Hai mânca-ţi-aş că avem ce vorbi. În sfârşit te cuplezi şi tu cu cineva.
- Din păcate va trebui să te dezamăgesc, îţi pot spune sigur că Raluca nu mă place.
- Da? Ai vorbit cu ea?
- După ce m-am văzut cu tine atunci în parc, am dat nas în nas cu ea şi abia s-a uitat la mine. Cred că nici nu mi-a răspuns la salut.
- Şi de aici tu ai tras concluzia că nu te place?
- Păi nu e evident?
- Hai că eşti amuzant! Păi eu îţi spun din sursă sigură că te place, doar am vorbit eu cu ea.
- Ce-ai făcut?! Ce-ai vorbit cu ea? Când?
- Păi în ziua în care ne-a dat lucrările la mate, am văzut-o în parc şi m-am dus şi am vorbit cu ea.
Virgil deja îşi simţea tot sângele cum urcă vertiginos în cap iar tâmplele umflându-se aproape să plesnească.
- Şi ce ai vorbit cu ea?
- Păi i-am zis că îţi place de ea, că îi scrii poezii, scrii că e dragostea vieţii tale...
- Cine ţi-a dat dreptul să te bagi în viaţa mea?! Nici când o să-ţi cer să nu mă mai ajuţi. Credeam că am în tine un prieten, dar se pare că eşti doar o ţaţă care-şi bagă nasul în vieţile tuturor.
- De parcă tu nu stai tot timpul şi citeşti din agenda aia a ăluia, asta nu se cheamă că-ţi bagi nasul în viaţa lui? Măcar eu am vrut să te ajut.
- Halal ajutor, pe cuvântul meu. Dacă voiai să mă ajuţi îţi vedeai de viaţa ta şi mă lăsai pe mine în pace.
- Chiar am vrut să te ajut, nerecunoscătorule! Dar dacă nu mi-a ieşit aşa cum am vrut ce vină am eu?
- Stai aşa, cum nu ţi-a ieşit cum ai vrut tu?
- Păi ea a crezut că tu m-ai trimis, chiar dacă i-am zis că a fost din proprie iniţiativă.
- Dar tu ce credeai? Măcar atâta minte puteai şi tu să ai să stai deoparte. Cum de ţi-a venit ideea asta „genială” nu ştiu. Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că ai făcut-o din rea-voinţă. Cum naiba să te duci la ea să-i spui aşa ceva, când nici măcar nu e adevărat?
- Eh, uite, m-am dus, omoară-mă. Trăieşte-ţi şi tu viaţa, e doar o fată, mai sunt atâtea.
- N-are rost să mă mai obosesc cu tine, oricum nu ai înţelege. Nu e vorba de Raluca aici, e vorba de tine că te-ai băgat în viaţa mea personală fără măcar să mă întrebi. Ştii cât de mult mă deranjează lucrul ăsta? Eu te înţeleg că eşti o persoană superficială, dar fii aşa cu tine, nu cu mine şi cu viaţa mea. Nici n-ai idee cât de mult m-ai supărat cu treaba asta.
- O să-ţi treacă.
Încetară amândoi discuţia, pentru Virgil era deja mai mult decât se aşteptase. Ambuscada pe care credea că i-o pregătise lui Albert i se întorsese împotrivă în efect de avalanşă măturând totul în cale. Acum îşi explica şi reacţia Ralucăi şi schimbarea atât de bruscă a atitudinii ei. Albert pe de altă parte simţea că dacă ar mai fi continuat risca să piardă definitiv prietenia colegului său de bancă, prietenie pe care deşi nu se pricepea să o arate o preţuia foarte mult. Aşa că amândoi păstrară o ostilitate tăcută tot timpul zilei fără măcar să se uite unul la celalalt.
- Virgil, iartă-mă, îmi pare rău de ce s-a întâmplat, pe cuvânt că am vrut să te ajut. Nu vreau să ne supărăm din cauza asta, te rog, iarta-mă.
- Data viitoare când îţi mai vin astfel de idei creţe, fă-mi un serviciu, tine-ţi-le acasă, bine?
- Bine...
