Viaţa este ca un joc în mijlocul căruia eşti aruncat fără voia ta şi pentru că toţi din jurul tău îl joacă, instinctual, îl înveţi şi tu mecanic. Perversitatea jocului constă în a te face să crezi că jocul pe care îl joci tu alături de toţi din jurul tău este unic, că deşi ai învăţat jocul copiindu-i regulile fără a le întelege le poţi aplica într-un mod personalizat. După ce timp îndelungat ai jucat viaţa, regulile ei ţi s-au imprimat în minte şi crezi că nimic nu te va face să greşeşti. Nicio clipă nu te-ai gândi că regulile jocului sunt greşite sau că pot fi încălcate. Şi cum ar putea fi, sunt perfectate de timp, toată lumea joacă după aceleaşi reguli, sunt regulile pe care le-ai îngurgitat de mic şi, pentru că atunci nu le puteai pune la îndoială corectitudinea, le-ai acceptat drept legi fundamentale. Acum ţi s-ar părea un sacrilegiu să pui la îndoială aceste legi fundamentale pe care poate raţiunea de adult le-ar descoperi hâde şi îngrozitor de contorsionate. Iar tu în faţa acestor legi strâmbe ce ai deveni? Nu, legile trebuie să rămână aşa cum sunt, copiii tăi vor jucă după aceleaşi reguli şi vor fi unici în felul lor de a juca după aceleaşi reguli ca toţi ceilalţi. Da, asta e jocul vieţii, unicitate şi diversitate în banalitate, banal de simplu. De unde pofta asta atât de mare de a fi unici? Ajungem să ne minţim că deşi suntem toţi la fel fiecare este diferit, fiecare este indispensabil, că însemnăm ceva, că merităm totul. Undeva cineva a greşit jocul, cândva a fost schimbat fără ca cineva să observe şi ne-a făcut să ne amăgim cu un joc aritmic, o imitaţie anemică a jocului original pe care nimeni nu îl mai ştie...
