We want cooooffeeeeee

Bring me the B-juice .

You people are idiots! Did you know the borders are open?

Discutam mai demult, cu cineva important, despre reprezentativitatea simbolurilor unei naţii în lume. Simboluri care să fie acceptate, importate şi asimilate în celelalte culturi. Şi o să dau câteva exemple pentru a fi mai pe înţeles. Francezii sunt cunoscuţi în lume pentru vinurile bune, şampanie şi brânza mucegăită, italienii pentru paste şi pizza, germanii pentru bere, americanii pentru prostie, coca-cola şi McDonald's şi lista poate continua. Naţiile importante au simboluri pe care şi le-au impus la nivel internaţional. Şi în momentul în care această concluzie „axiomică” m-a lovit, am încercat să găsesc un simbol care să ne reprezinte pe noi românii. Un lucru pe care să i-l spui unui străin şi să-l trimită cu gândul la ţărişoara noastră. Şi ghiciţi ce, singurele lucruri care mi-au venit în minte sunt: mămăligă, sarmale, Dracula şi gimnastica. Lucruri suficient de nesemnificative pentru a fi confundaţi oricând cu Bulgaria sau Ungaria. Şi nu zic că nu am avea de unde să găsim ceva care să ne reprezite şi cu cinste pe deasupra. Nu ştim să ne reprezentăm pentru că până la urmă ne place, nu ne place, nu avem ce spune ca popor. Urma lăsată de România în istorie este una minusculă. De cele mai multe ori când ne pică pleaşcă vreun om de valoare îl îngropăm în mediocritatea la care ne pricem atât de bine. Cele mai elocvente exemple mi se par Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Mihai Eminescu. Şi pentru cei care o să-mi spună că Traian Vuia, Henri Coandă, Emil Palade, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi sunt români de geniu, tineţi cont că deşi au fost români, nu şi-au putut manifesta geniul în România. Au plecat în alte părţi. Concluzia e că dacă vrei să fii mare fugi în ţări mai calde că aici te mănâncă factura la întreţinere şi taxa de primă înmatriculare a unei maşini second-hand :)).

Cronica de concert

Desi nepromovat precum s-ar fi cuvenit, concertul Haggard şi Amorphis a fost un real succes pentru Artmania: toate biletele vandute cu aproape 2 saptamani înainte, după o suplimentare de 100 de bilete faţă de numărul prevăzut iniţial.

Voi începe întâi cu minusurile:
- intrarea, programata la 18:30, a fost întârziată cu aproape două ore, din motive pe care eu nu le-am aflat, iar afară nu era chiar vreme de plaja .
- pavilionul 18 unde s-a ţinut spectacolul are o acustică foarte proastă, pe fragmentele rapide de cele mai multe ori se auzea doar un zgomot greu de înţeles.
- sonorizarea a cam scârţâit, vioara se auzea deformat, vocile erau de multe ori acoperite de instrumente şi microfonia nu a lipsit .
- berea - numai Ursus la dozator (e adevărat că e berea obişnuită a rockerului ).
- din cauza întârzierii, Frozen Dusk, care trebuia să cânte în deschiderea concertului, au fost scoşi din program.

Şi acum plusurile, care cu siguranţă atârnă mai greu în balanţă:
+ scena bine amenajată, joc de lumini nu foarte impresionant pentru că nici nu era cazul, asta se face la Cerbul de Aur care nu are nimic altceva de arătat.
+ Haggard au făcut ceea ce ştiu mai bine, adică au cântat şi au făcut-o ca la carte. Deşi cârcotaşii vor spune că e din cauză că pavilionul 18 este o hală şi nu are scaune, eu tot voi spune că Haggard au tinut sala în picioare tot concertul.
+ melodiile cântate de Haggard au fost foarte bine alese, şi au cântat şi o melodie de pe viitorul album.
+ după concertul Haggard s-a organizat sesiune de poze şi autografe (da, am luat şi eu ).
+ Amorphis au făcut şi ei un recital foarte bun, în forţă şi în plete (cunoscătorii ştiu), singurul punct negativ a fost sonorizarea.

În concluzie, toate meritele concertului pentru Haggard si Amorphis, care ar fi putut da un spectacol şi mai bun dacă organizatorii ar fi fost ceva mai responsabili. E adevărat că la noi organizarea de concerte şi spectacole încă nu a devenit o industrie, dar se fac paşi în direcţia cea bună.

Acum vă las şi mă duc să mă mai uit o dată la autograful ală .

Balul bobocilor

Capitolul VI

Cât de rapid i se păruse lui Virgil că trecuse timpul. Stătea întins pe întuneric în pat, şi pentru că oricât se chinuise somnul îl ocolea cu desăvârşire se resemnă să stea cu ochii deschişi privind în gol pe tavanul negrul brazdat rar şi timid de uşoare umbre de lumină. Ştia de ce nu poate să adoarmă, avea prea multe gânduri încâlcite în minte, un roi de albine care îi umpleau capul de zumzet. Erau prea multe lucruri pe care nu le putea anticipa, nu putea fi sigur pe ele si implicit nu putea fi sigur pe el ca va reacţiona aşa cum trebuie. Lucrul care îl neliniştea cel mai puţin era lucrarea de a doua zi pe care începuse să o accepte ca pe un lucru firesc de care va scăpa foarte repede. Îşi luă destul de repede gândul de la ea şi încercă să şi-o închipuie pe Raluca. Îşi dădea seama că este momentul să se lămurească pe sine cine este, ce vrea, ce reprezintă pentru el. Aşa că începu să rememoreze toate întâlnirile lor analizând cum a reacţionat fiecare, cum ar fi trebuit să reacţioneze el, dar fără să-şi dea seama, îşi imagina că ajungeau să se sărute. Şi toate astea din cauza unui vis. Oare atât de mult să te poată schimba un vis? Dacă da, atunci era timpul să se trezească, Raluca nu era persoana de care să se îndrăgostească, nici măcar nu i se părea frumoasă. Contururile corpului erau prea grosolane, iar râsul o făcea să pară şi mai urâtă. Pentru el trebuia să fie perfectă ca să-i placă cu adevărat. Dar îi plăcea să stea să-şi imagineze lucruri care se puteau petrece între ei. Mai petrecu astfel, imaginând lucruri în întuneric, până ce gândurile îi se diluară şi somnul luă locul oricărei tentative de a mai imagina ceva.

- Hai, trezeşte-te! Trebuie să ajungi la şcoală.
- Bine, mă trezesc acuma.
Se trezi repede, aşa cum făcea de obicei, îşi mâncă puţin grăbit mâncarea şi plecă la şcoală. Mergea apăsat, cu paşi mari şi repezi, deşi nu era în întârziere, mersul vioi îl făcea să nu mai simtă răcoarea dimineţii şi alunga şi ultimele urme de somn. Ajunse la şcoală şi se aşeză în banca lui, alături de Albert care era mai mult alb la faţă decât verde. Matematica nu era deloc punctul lui forte, iar nivelul orelor profesorului Novacu erau peste capacităţile lui de înţelegere.
- Ce bine că ai venit, mă ajuţi şi pe mine, da?
- Să vedem dacă o să pot întâi să mă ajut pe mine.
- Cum să nu poţi, tu eşti deştept mă! Te-ai mai văzut cu aculaR?
- Nu e acum momentul să mă întrebi asta, dar de ce vrei să ştii?
- Păi vreau şi eu să apuc vremea când o să ai şi tu o gagică.
- Mai bine pune mâna şi mai citeşte câte ceva.
- Bine şefu, poate te prind că nu mă ajuţi.
Toţi stăteau la locurile lor citind fie dintr-un caiet, fie dintr-o carte încercând să reţină ceva în plus, până când profesorul intră în clasă.
- Bună dimineaţa, măi băieţi! Toată lumea pregătită? Văd că sunteţi toţi. Fiecare aveţi subiecte individuale, sunt probleme asemănătoare sau identice cu cele rezolvate împreună.
Gabriel Novacu împărţi foile cu subiecte şi se retrase la catedră de unde îi urmărea cu atenţie pe elevii săi. Singurele zgomote care se auzeau erau foile întoarse din când în când şi murmurul stilourilor şi pixurilor fiecăruia. Problemele erau după cum li se spusese, şi puţini dintre ei apucaseră să termine mai mult de opt dintre ele. După două ore profesorul le strânse lucrările şi îi anunţă că vor primi rezultatele la următoarea oră de matematică.
- A trecut şi asta. Mergi afară?
- Nu merg, trebuie să-mi plâng de milă, m-a omorât lucrarea asta, n-am făcut nimic.
Virgil ieşi singur afară şi începu să se plimbe pe aleile din jurul liceului, lucrarea fusese într-adevăr grea şi îl solicitase destul de mult. Nu se putea gândi la nimic, mergea teleghidat pe alei fără să ţină cont unde, nici nu se uita pe unde merge, deşi privea pierdut în pământ. Când îşi mai reveni şi prinse curaj să înfrunte lumea fixând-o în ochi o văzu de departe pe Raluca îndreptându-se spre o intrare în liceu. Surprinzător pentru el, ea se întoarse şi îi făcu cu mâna. Se hotărî să se întoarcă şi el la ora următoare şi să lase să curgă restul orelor în aceeaşi monotonie cu care se obişnuise deja, lucru care se şi întâmplă. După ore plecă acasă, aşa cum mergea de obicei, privind în pământ sau prin oameni.
- Ce faci Virgil, mă urmăreşti?
- Eu?
- Păi nu aşa te cheama?
- Aşa mă cheamă. Nu te urmăresc.
- Păcat, că eşti drăguţ, şi mie-mi place să umble după mine băieţi drăguţi. Eşti şi tu aici la liceu?
- Da, a noua.
- Bobocule, ţi-ai găsit parteneră pentru bal?
- Mie nu-mi trebuie parteneră pentru bal.
- Poate îţi trebuie partener, vezi că n-aş suporta asemenea concurenţă. Norocul tău că nu mai sunt boboacă.
- Dar ce clasă eşti?
- A unşea. Eu aici te las, că rămân acasă la o colegă. Diseară facem o plimbare cu bicicletele bobocule?
- Nu pot, am treaba pentru mâine.
- Bine, te prind eu altă dată. Pa.
Se despărţiră şi Virgil îşi continuă drumul spre casă singur. Îi părea puţin rău că o minţise pe Raluca, chiar nu avea treaba deloc, dar acum prefera să rămână singur, începuse să piardă contactul cu sine, nu mai era sigur ca înainte pe ceea ce vrea, pe ceea ce ştie, pe ceea ce simte, iar o ieşire cu Raluca ar fi complicat şi mai mult lucrurile. El nu avea voie să greşească, nu s-ar suporta să se dezamăgească aşa că ştia că alesese bine, chiar dacă era împotriva a ceea ce simţea.
Ajunse din nou acasă unde Alexandra îl aştepta să mănânce împreună.
- Bine ai venit, spală-te pe mâini şi hai la masă.
Cum a fost la şcoală?
- Am dat lucrare la matematică.
- Da? Şi a fost greu?
- A fost aşa cum ne-a zis că o să ne dea. Am făcut destul de bine.
- Deci a fost lucrare anunţată.
- Da.
- Măi copile, sunt mama ta, mai spune-mi şi mie ce faci tu. Dacă nu te întrebam eu acuma nu-mi spuneai nimic. Hai pune şi mănâncă, oricum eu cu tine n-am nicio şansă să o scot la capăt. Poate aflu şi că ai vreo prietenă şi mie nu-mi spui.
- Nu am.
- Bine, hai să mâncăm. A sunat taică-tău azi şi a zis că vine şi el până la sfârşitul săptămânii.


[Nota: Imaginea a fost luata de aici ]

You don't know shit, so don't pretend you know me ;)) cuz you don't

Sonata Arctica - Last Drop Falls


When I'm looking in your eyes
Everything seems to fade away
After all these years we had do I know you now
Have I trusted blindly in your love, too many times

You said: "hey, my love, I'm sorry but we can't go on 'cause
I'm in love with someone else"
Tell me, what do you want me to say
When you treat me this way

Oh I love you, maybe?
And I hope it goes away
Oh, how I want you daily
I know it's gonna stay

You are so self satisfied
Always ready for a ride
Double crossing, lousy cheat, love you anyway
You have warm and tender devils soul, you are so low

I can hear you say: "I'm sorry, should we still go on,
I'm not in love with that someone else"
Tell me, what do you want me to say
When you treat me this way

Oh I love you, maybe?
And I hope it goes away
Oh, how I want you daily
Tell me now that...

I have found the whore in you
Why can't I tell you "NO"?
Time will show, the last word is for me
If you fail to see the problem we have, one room full of walls
Jar of love isn't dry until the last drop falls

The moment I will step aside, you're ready for another ride
Walking in the cool night air without underwear
You have red light burning in your soul, I've seen the glow

In every dream I have I say: "I'm not in love with you"
But every day I say I do
You have messed with my head so many times
Forced me to love you [spoken]

Now that...
I have found the whore in you
why Can't I tell you "NO"?
Time will show, the last word is for me
If you fail to see the problem we have, one room full of walls
I will cry until the last drop falls.. (X2)

Dragul meu conţăran...

... de cele mai multe ori de Bucureşti...

Mergeti des cu mijloacele de transport? Eu mă păcălesc în fiecare zi că mi-am făcut un hobby din asta, doar doar o să trec cu vederea lucrurile de prost-gust din jurul meu, dar mai ales lucrurile care denotă o foarte mare prostie şi o incultură socială gravă.

De câte ori vi s-a întâmplat să aşteptaţi un mijloc de transport, care vine la fel de rar ca eclipsele de soare şi, atunci când ajunge în staţie, toate babele se îmbulzesc să intre, poate poate prind un loc desi autobuzul e plin. Acestor babe le recomand cu căldură să se reorienteze către cimitir, acolo au mai mari şanse să găsească un loc liber .

De câte ori vi s-a întâmplat să nu puteţi să coborâţi din metrou pentru că e un cârd de oi pornite să intre fie ce-o fi. Asta se întâmplă de obicei acolo unde se schimbă liniile. Măi animalilor, e atât de greu de perceput un lucru atât simplu: dacă metroul e plin şi lumea se chinuie să iasă, unde draq mai intraţi???? Vă place atât de mult lupta de clasă? Duceţi lipsă de pipăituri acasă şi compensaţi la metrou? E vreun fetiş acum la modă? Sau asta e o dovadă de „şmecherie” românească, expresia testosteronului prin dorinţa de a fi primul? Ai fost primul(a) la fecundare şi uite că nu a ieşit mare brânză...

De câte ori vi s-a întâmplat abia să puteţi să urcaţi într-un mijloc de transport, pentru în dreptul uşii stau buluc nşpe mii de tolomaci şi vaci, care s-au îmbulzit să intre primii deşi coboara la următoarea staţie . Dragii moşului, anul viitor o să incerce moşul să vă aducă niţel creier că aveţi mari carenţe la capitolul ăsta. Aveţi totuşi un mare avantaj, dacă sunteţi împuscaţi în cap evitaţi o rană la un organ vital.

Ah, eu sunt unul dintre ăia care consideră nesimţire din partea cuiva când cere locul doar pentru că e mai în vârstă. Respectul se câştigă, nu se primeşte pe gratis doar pentru că eşti mai bătrân(ă). Îi vezi pe stradă că abia se mişcă dar dacă văd un scaun liber aleargă mai repede ca mine numai numai să-l prindă să se aşeze. Mă întreb dacă acasă fac antrenament să fie cât mai rapizi la capturarea unei prăzi atât de valoroase.

Şi încă un lucru pe care nu îl înţeleg, poate sunt eu prea bătut în cap de soartă, de ce ai alerga după un mijloc de transport? În cele mai multe cazuri sigur mai e unul care vine după el. E chiar atât de dureros să aştepţi câteva minute? Ai de prins ultima rachetă spre Marte? Tot în categoria asta intră oamenii care se îmbulzesc în metrou şi apoi se plâng că e aglomerat. Nu e mai simplu să-l aştepţi pe următorul? Nu trăim o viaţă atât de alertă încât să nu ne permitem să aşteptăm puţin, confortul meu valorează mult mai mult decât 5 minute amărâte pe care le-aş scuti alergând după un autobuz sau urcându-mă într-un metrou la care abia se închid uşile. Dacă alergi toată viaţa când te mai bucuri de ea?

Aşa că dragul meu conţăran, te salut cu stimă şi respect de pionier, şi când o să înveţi să mergi pe stradă dă-mi un telefon, poate ieşim la o bere... ah dar am uitat, eşti prea ocupat să alergi după autobuze, să intri primul în metrou, să vânezi scaune şi să te îmbulzeşti în supermarket-uri.

Balul bobocilor

Capitolul V

Trecuseră câteva săptămâni în care Virgil nu o mai întâlnise pe Raluca, aproape că o şi uitase. Se făcuse ceva mai frig afară si plimbările lui nocturne se răriseră simţitor, o şansă în minus să se mai întâlnească. În plus începuse bine şcoala şi avea suficiente teme de făcut pentru a-şi lua gândul de la problemele lui obişnuite, mai ales în ultima săptămână când a trebuit să lucreze pentru prima lucrare de matematică. Profesorul Novacu, pe cât părea de bonom şi apropiat de ei, pe atât de exigent corecta. Lucrarea se anunţa una grea şi majoritatea elevilor simţeau asta. Atmosfera din timpul orelor de matematică devenea din ce în ce mai gravă cu fiecare oră care îi apropia de inevitabila „execuţie” publică. Era vineri, ultima ora de matematică înaintea lucrării de luni. Gabriel Novacu îşi începu ora ca de obicei: după prezenţă, scrise pe tabla problema de „5 minute” şi aşteptă cu un zâmbet complice ca cineva să se ofere spre a o rezolva la tablă. Problemele de „5 minute” ale profesorului Novacu erau întotdeauna probleme dificile pe care de cele mai multe ori elevii săi nu le desluşeau în cele 5 minute oferite. Însă atunci când cineva reuşea să rezolve problema acel zâmbet complice exploda în întreaga fiinţă a profesorului, care sorbea cu atâta pasiune fiecare îndoire a mâinii ce ducea la bun sfârşit demonstraţia. Recompensa pentru rezolvarea corectă era bineînţeles un 10 în catalog, însă pentru Gabriel Novacu aceste momente erau nepreţuite. Îşi dorea să găsească un elev căruia să nu mai aibă loc unde să-i pună note, cineva care să-i împărtăşească pasiunea şi entuziasmul în găsirea soluţiei unei probleme ce pare imposibilă şi astfel să-i provoace imaginaţia în conceperea de probleme cât mai ingenioase.
- Haideţi măi băieţi, că azi v-am adus o problemă ceva mai uşoară, aşa de încurajare pentru lucrare. Nu trebuie să scrieţi decât zece rânduri şi-i gata.
După cele 5 minute „regulamentare”, profesorul, puţin dezamăgit că nimeni nu intuise rezolvarea, înşiră rapid cele zece rânduri de care pomenise.
- Cine îmi rezolvă problema asta mai simplu până data viitoare primeste două puncte în plus din oficiu la lucrare. Trebuie să vă stimulez şi eu măi băieţi. Şi acum să trecem la ora noastră.
Îi scotea rând pe rând la tablă şi le dădea un exerciţiu pe care după rezolvare îl rediscuta punând în evidenţă alte metode de rezolvare, fără a le detalia foarte mult. La sfărşitul orei se opri puţin în faţa catedrei:
- Aţi înţeles măi băieţi ce am făcut ora asta? Probleme asemănătoare veţi avea şi la lucrare. O să primiţi nouă probleme să le faceţi în două ore. Vor fi pe grade de dificultate, prima problemă cea mai uşoară, iar ultima cea mai grea. Ne vedem luni la ora 8 la lucrare. Bună ziua, măi băieţi!
Ora de matematică îi epuizase pe toţi, atât emoţiile legate de prima lor lucrare cât şi modul energic al profesorului de a ţine ora, punând accent pe participarea lor, îi solicitase la maxim. Virgil deşi nu se simţea prea obosit ieşise afară să se mai răcorească. Matematica nu îl pasiona, şi nici entuziasmul lui Gabriel Novacu nu era prea molipsitor pentru el. Ştia doar că se descurca binişor şi pentru el asta era suficient. Era singur afară, pentru că Albert rămăsese să-şi copieze o temă pentru materia următoare, lucru nu îl deranja chiar deloc.
- Ha-ha! Credeai că te poţi ascunde veşnic de mine? Na că te-am găsit!
Virgil se uită nedumerit în spate şi o văzu pe Raluca. Întâlnirea îl surprinse atât de mult încât, într-o fracţiune de secundă îşi aminti ce scrisese la sfârşitul caietului de logică, iar în următoarea se înroşi la faţă, precum un rac, la gândul că Raluca ar putea afla de aculaR.
Raluca îi observă reacţia, zâmbi şi trecu pe lângă el cu alte colege de clasă, lăsându-l pe Virgil într-un ocean de gânduri şi procese de conştiinţă. Ajunsese să se urască pentru momentele lui de muţenie. Oare ce avea să creadă ea despre el? Şi de ce i-ar păsa până la urmă de ea? Aproape că o şi uitase şi el nici nu o place, deşi îl atrage. Nu, îi ajunge, tocmai s-a terminat pauza şi trebuie să se întoarcă.
Ora următoare era una plictisitoare, la care tot ce aveau de făcut era fie să scrie după o dictare monotonă sau să asculte monologurile despre istorie ale unui profesor beţiv. De această dată se nimeri să fie dictare, aşa că gândurile lui Virgil plecară departe, pe un câmp de bătălie imaginar pentru a purta propiul război. Cine era această Raluca? De ce îi păsa de ea? Ce se face dacă află de caietul de logică? Clar va trebui să rupă acea pagină de la sfarşitul caietului. Ce bine daca ar putea să scape şi de visul de acum câteva zile la fel de uşor ca de acea ultimă pagină. Sărutul din vis încă îl bântuia şi când vorbea parcă simţea mereu buzele Ralucăi peste ale lui.
În cele din urmă chinul i se curmă pentru că ora de istorie se termină şi fiind ultima oră fiecare îşi lua drumul spre casă.
Virgil mergea ca de obicei privind mai mult în pământ decât înainte şi-şi asculta propria simfonie a gândurilor, iar dacă o notă i se părea falsă îşi modifica lumea interioară în aşa fel încât totul să rezoneze din nou în armonie perfectă. Numai că acum gândurile lui erau mult prea răvăşite şi lucrarea care îl aştepta complica şi mai mult lucrurile. Ştia că trebuie să lase orice altceva deoparte şi să se concentreze numai asupra lucrării, dar judecarea noii situaţii se dovedea foarte tentantă, Raluca îl atrăgea şi îl intriga în acelaşi timp prin felul ei libertin de a fi.