Taim iz mani

Bucharest

Bucharest

Mi-am adus aminte de o poveste spusă de un prof de la poli. Pe vremea lu' Cească o comisie britanică venise la ţesătoria de la Apaca într-un schimb de experienţă. Iar la sfârşitul vizitei, la festivitatea de ”şut în fund”, şeful comisiei s-a declarat foarte mulţumit de eficienţa muncitorilor români, mai ales că discutând cu ei a ramas plăcut surprins de deviza lor: ”Time is money!”.
Mătuşica Secu la auzul acestor vorbe a intrat în acţiune şi l-au depistat pe ”infractorul” vorbitor de limba engleză, care după mai multe zile la beci a declarat foarte naiv într-o limba dulce de la nord de Milcov: ”M-o întrebat şeva în limba lor şî am crezut că mă întreabă şe fac. Şî le-am zâs că tai izmiene.”
So remember that Time is money.

The taste of salt sugar (or Tony, don't drink from the sorrow barrel)

This is a different kind of blog entry from those I've used you to.

If I'm to state the main ideas that made me write this, I would say "Remembrance is the greatest bliss of mankind and in the same time the greatest curse!" (which should remain in history as a famous quote of Mihai Durbaca) and also "Living life the way society leads you, can blind you from what's really important and what you really want."

I like this picture a lot, not only because I was the one behind the camera when the picture was took, but most of all because it's a sad picture. Some people cannot live without sadness in their life. And when they don't have the reason to be sad they invent one (even without noticing). I can't say I don't fully understand them because sometimes I like being sad.

It's been almost a month since I took this picture and it still gives me the same feeling every time I look at it. The feeling of failure... the feeling that even I didn't do anything wrong I didn't do either the right thing. It's like you get blinded by the sun because it's so bright and everybody likes to admire it and you don't see the moon which is less brighter but much more beautiful. You only get to notice the moon when she blocks the sun...

Why do we always try to reach for the sun when the moon is much closer....
Why do we always see the beauty of the moon only when it's impossible to reach it.... only when it's too late...

Nu daţi banii pe prostii! Luaţi webcam-e la copii

Anunţul asta a apărut ieri pe uşa caminului unde stau. Şi sincer m-a făcut să regret profund faptul că m-a născut mama român (şi nu româncă ).

Nu ştiu cum de asemenea anunţuri pot să apară libere şi nestingherite oriunde şi oricând, dar în definitiv suntem în România şi nu ar trebui să mă mai mire nimic.

Sunt curios dacă termitele burtihănoase mâncătoare de (căcat) taxe şi impozite (alintate în mod oficial cu numele de poliţie comunitară) vor găsi ceva suspect în anunţul ăsta.

Io zic totuşi că sămting iz fişii in Denmarc !

Acvila Ovăr end aut!

Remembering younghood :D

A trecut ceva vreme de cand nu am mai ascultat melodia asta. Va vine sa credeti ca o ascultam cand eram in liceu?

Do you... blog much?

[Textul din poză este: Bloggers were invented ca. 300 AD, and were ariginally called "monks". Like their distant descendents, monks had shitty haircuts, and never got laid.]

Poza asta am primit-o acum câteva zile de la un coleg de serviciu. Mi s-a părut foarte amuzantă, pentru că şi este . Dar stând puţin şi gândindu-mă la direcţia pe care o ia societatea noastră şi la câteva dintre blogurile pe care le-am mai vizitat, mi-am dat seama că devenim din ce în ce mai electronici. Avem prieteni virtuali, cu care eventual discutăm lucruri pe care în mod convenţional (adica faţă în faţă) nu le-am fi discutat, exista bloguri publice în care fiecare îşi scrie sentimentele şi frustrările pe care altfel nu le-ar fi exprimat, comunicăm de multe ori mai uşor pe instant messaging decat prin contact direct. Oare pe viitor toată comunicarea noastră se va rezuma la căile de comunicare pe care ni le oferă internetul? De ce în spatele unui monitor şi a unei tastaturi cei mai mulţi se simt mai în siguranţă decât viaţa reală? Am mai auzit de o realitate virtuală, creată să simuleze viaţa reală, care se cheamă Second Life. Realitate în care poti face tot ce poţi face în viaţa reală. Sa fie primul pas spre Matrix? E uşor de conceput că de aici utilizatorii de Second Life (eu o sa-i spun Matrix 1.0) vor dori ca viaţa lor virtuală să fie cât mai realistă, şi vor ajunge să stea cât mai mult în faţa calculatorului şi conectaţi cu dispozitive care să aducă realism vieţii virtuale. Şi dacă tot mai mulţi oameni se vor conecta în Second Life (Matrix ajuns la versiunea 9.0 ) cine va mai avea grijă de viaţa reală?

Aşa că oameni buni, când aveţi ceva pe suflet alegeţi un(o) bun(ă) prieten(ă) pe care să-l(o) scoateţi la o bere/suc/cafea/prajitură şi spuneţi-i tot ce aveţi pe suflet. Nu lăsaţi o maşină să vă comunice sentimentele cuiva pe care nu l-aţi văzut niciodată. Veţi ajunge să vă transformaţi într-o baterie . Din când în când alegeţi să mai scrieţi câte-o scrisoare, mergeţi la o plimbare prin parc cu toarta sau la o îngheţată. Viaţa e frumoasă cu sare, piper, alcool şi colesterol, iar versiunea virtuală e doar o copie fadă a realităţii.