Trecuseră câteva săptămâni în care Virgil nu o mai întâlnise pe Raluca, aproape că o şi uitase. Se făcuse ceva mai frig afară si plimbările lui nocturne se răriseră simţitor, o şansă în minus să se mai întâlnească. În plus începuse bine şcoala şi avea suficiente teme de făcut pentru a-şi lua gândul de la problemele lui obişnuite, mai ales în ultima săptămână când a trebuit să lucreze pentru prima lucrare de matematică. Profesorul Novacu, pe cât părea de bonom şi apropiat de ei, pe atât de exigent corecta. Lucrarea se anunţa una grea şi majoritatea elevilor simţeau asta. Atmosfera din timpul orelor de matematică devenea din ce în ce mai gravă cu fiecare oră care îi apropia de inevitabila „execuţie” publică. Era vineri, ultima ora de matematică înaintea lucrării de luni. Gabriel Novacu îşi începu ora ca de obicei: după prezenţă, scrise pe tabla problema de „5 minute” şi aşteptă cu un zâmbet complice ca cineva să se ofere spre a o rezolva la tablă. Problemele de „5 minute” ale profesorului Novacu erau întotdeauna probleme dificile pe care de cele mai multe ori elevii săi nu le desluşeau în cele 5 minute oferite. Însă atunci când cineva reuşea să rezolve problema acel zâmbet complice exploda în întreaga fiinţă a profesorului, care sorbea cu atâta pasiune fiecare îndoire a mâinii ce ducea la bun sfârşit demonstraţia. Recompensa pentru rezolvarea corectă era bineînţeles un 10 în catalog, însă pentru Gabriel Novacu aceste momente erau nepreţuite. Îşi dorea să găsească un elev căruia să nu mai aibă loc unde să-i pună note, cineva care să-i împărtăşească pasiunea şi entuziasmul în găsirea soluţiei unei probleme ce pare imposibilă şi astfel să-i provoace imaginaţia în conceperea de probleme cât mai ingenioase.
- Haideţi măi băieţi, că azi v-am adus o problemă ceva mai uşoară, aşa de încurajare pentru lucrare. Nu trebuie să scrieţi decât zece rânduri şi-i gata.
După cele 5 minute „regulamentare”, profesorul, puţin dezamăgit că nimeni nu intuise rezolvarea, înşiră rapid cele zece rânduri de care pomenise.
- Cine îmi rezolvă problema asta mai simplu până data viitoare primeste două puncte în plus din oficiu la lucrare. Trebuie să vă stimulez şi eu măi băieţi. Şi acum să trecem la ora noastră.
Îi scotea rând pe rând la tablă şi le dădea un exerciţiu pe care după rezolvare îl rediscuta punând în evidenţă alte metode de rezolvare, fără a le detalia foarte mult. La sfărşitul orei se opri puţin în faţa catedrei:
- Aţi înţeles măi băieţi ce am făcut ora asta? Probleme asemănătoare veţi avea şi la lucrare. O să primiţi nouă probleme să le faceţi în două ore. Vor fi pe grade de dificultate, prima problemă cea mai uşoară, iar ultima cea mai grea. Ne vedem luni la ora 8 la lucrare. Bună ziua, măi băieţi!
Ora de matematică îi epuizase pe toţi, atât emoţiile legate de prima lor lucrare cât şi modul energic al profesorului de a ţine ora, punând accent pe participarea lor, îi solicitase la maxim. Virgil deşi nu se simţea prea obosit ieşise afară să se mai răcorească. Matematica nu îl pasiona, şi nici entuziasmul lui Gabriel Novacu nu era prea molipsitor pentru el. Ştia doar că se descurca binişor şi pentru el asta era suficient. Era singur afară, pentru că Albert rămăsese să-şi copieze o temă pentru materia următoare, lucru nu îl deranja chiar deloc.
- Ha-ha! Credeai că te poţi ascunde veşnic de mine? Na că te-am găsit!
Virgil se uită nedumerit în spate şi o văzu pe Raluca. Întâlnirea îl surprinse atât de mult încât, într-o fracţiune de secundă îşi aminti ce scrisese la sfârşitul caietului de logică, iar în următoarea se înroşi la faţă, precum un rac, la gândul că Raluca ar putea afla de aculaR.
Raluca îi observă reacţia, zâmbi şi trecu pe lângă el cu alte colege de clasă, lăsându-l pe Virgil într-un ocean de gânduri şi procese de conştiinţă. Ajunsese să se urască pentru momentele lui de muţenie. Oare ce avea să creadă ea despre el? Şi de ce i-ar păsa până la urmă de ea? Aproape că o şi uitase şi el nici nu o place, deşi îl atrage. Nu, îi ajunge, tocmai s-a terminat pauza şi trebuie să se întoarcă.
Ora următoare era una plictisitoare, la care tot ce aveau de făcut era fie să scrie după o dictare monotonă sau să asculte monologurile despre istorie ale unui profesor beţiv. De această dată se nimeri să fie dictare, aşa că gândurile lui Virgil plecară departe, pe un câmp de bătălie imaginar pentru a purta propiul război. Cine era această Raluca? De ce îi păsa de ea? Ce se face dacă află de caietul de logică? Clar va trebui să rupă acea pagină de la sfarşitul caietului. Ce bine daca ar putea să scape şi de visul de acum câteva zile la fel de uşor ca de acea ultimă pagină. Sărutul din vis încă îl bântuia şi când vorbea parcă simţea mereu buzele Ralucăi peste ale lui.
În cele din urmă chinul i se curmă pentru că ora de istorie se termină şi fiind ultima oră fiecare îşi lua drumul spre casă.
Virgil mergea ca de obicei privind mai mult în pământ decât înainte şi-şi asculta propria simfonie a gândurilor, iar dacă o notă i se părea falsă îşi modifica lumea interioară în aşa fel încât totul să rezoneze din nou în armonie perfectă. Numai că acum gândurile lui erau mult prea răvăşite şi lucrarea care îl aştepta complica şi mai mult lucrurile. Ştia că trebuie să lase orice altceva deoparte şi să se concentreze numai asupra lucrării, dar judecarea noii situaţii se dovedea foarte tentantă, Raluca îl atrăgea şi îl intriga în acelaşi timp prin felul ei libertin de a fi.
